CUVÂNT DESPRE SUFERINŢĂ

Triptic

Cu Părintele Arsenie Papacioc


I. Căutând povăţuitor de suflete

Ioan-Mircea Popovici: Iisus, Lumina, a venit în lume ca tot cel ce crede în El, să nu rămână în întuneric. Împuţinatu-s-au adevărurile de la fiii oamenilor(Ps11,1), de aceea, Doamne, caut povăţuitor de suflete in Cuvântul Tău, prin părinţii care-i întâlnesc. Învăţat-am de la tatăl meu, preot-grădinar, că buruienile cresc de la sine, pe când plantele bune şi folositoare se cultiva prin multă îngrijire, nevoinţă, dragoste şi nădejde.

Nu dintr-un sindrom de victimizare şi nici din tentaţia inocenţei, ci din nevoia bunei ascultări şi a grijei bunului răspuns la Judecată, caut Înţelegere şi Lumină. În această căutare, nevoia unor Cuvinte despre suferinţă, o simt ca o ardere. Nu ca o tulburare, ci ca mărturie, în drumul spre „Învierea neamului”, care trebuie să vină cu o cernere de linişte a uitării.

Doamne, ajută credinţei mele, ca prin ea să-mi întăreşti lupta cea bună. Tu, Doamne, ajută, cu dragostea Ta, grădinii ce mă stăduiesc să o cultiv în sufletul meu, pustiit şi bolnav de prea puţină dragoste şi subţietate de credinţa. Ascultă glasul rugăciunii mele când mă rog către Tine, când ridic mâinile către lăcasul Tău cel Sânt. Că, la Tine este Izvorul Vieţii.

De la tatăl meu, preotul Georgie Popoviciu, care s-a urcat la ceruri(cum spune părintele Virgil Gheorghiu), multe mi-au rămas: „Vezi fiule lecţia grădinii şi nu uita că toate se fac la timpul lor. Săpatul, pentru a pregăti semănatul; plivitul, ca buruiana, planta cea rea, să nu înnabuşe planta cea bună, şi recoltatul, nici mai devreme, nici mai târziu. Şi de la Dumnezeu, toate-ţi vin la timpul lor, după cât eşti de pregătit să primeşti. Voia şi binecuvântare Domnului fie în şi pentru toate cele ce faci...”

Rog, Doamne, în Oceanul Adevărului Tău, dă-mi puterea de a vărsa o lacrimă. Tu, Doamne, ne-ai lăsat rânduială pentru a pregăti înfăţişarea noastă la Judecata Ta. Ajutat sunt, în strădania mea de a Te auzi, de cei din lume, şi mai ales, de cei retraşi din lume pentru a avea mai mult timp să stea de vorbă cu Tine.

Paşii îmi sunt purtaţi spre întâlnirea cu părintele Arsenie Papacioc, îndrumat de părinţii Vlasie şi Ghelasie de la Frăsinei. Nu las ca necuratul să-şi folosească arma amânării şi nici păcatul descurajării nu-l las să întineze vecinătatea mea.

Învredniceşte-mă, Doamne, să mă bucur de dragostea părintelui Arsenie.

II. Întâlnirea cu Părintele. Bucuria Crucii

Arsenie Papacioc: Nu mântuirea trebuie mai întâi urmărită, ci cucerirea lui Dumnezeu. Mai deunăzi, o doamnă literată m-a întrebat, legând cu începutul întrebării dumneavoastră, cu suferinţa. Spunea doamna: „Bine, bine şi noi care nu am suferit, suntem în primejdie să nu ne mântuim?”

La Dumnezeu nu este lucru cu o măsură omenească, ci urmăreşte cu orice chip suspinarea inimii noastre, care face cu mult mai mult decât o nevoinţă obligatorie, sau de tipic. Depinde foarte mult această calitate a „suspinării” acesteia.

Da, suferiţa are o valoare adevărat necuprinsă de mintea noastră, dacă este făcută pentru adevăr şi pentru Hristos. Şi, bineînţeles, conştient că suferi pentru adevăr, pentru concepţiile tale, verificat ca bune, creştine, este de un mare folos şi de o mare bucurie sufletească. De fapt, numai aşa se poate pune problema. Un sfat care poate fi valabil pentru toată lumea(şi laică, şi monahală) a suferinzilor. Pentru că, dorinţa noastră de mântuire, pentru fiecare din noi, numai pe cruce se poate vedea, înţelegând crucea ca fiind cea mai mare favoare a Pământului.

Concepţia de mântuire creştină tocmai asta este, suferinţa. Nu în sensul de a ne înhăma singuri la carul prigonitorilor şi nu ştiu mai ce. Însa, dacă susţinem adevărul cu adevărat, fără discuţie că începi să suferi, apărându-l. Pentru că sunt o serie întreagă de inşi, cum ne-a arătat istoria tuturor timpurilor, care ştiu să prigonească, ştiu să se afirme pe sine, jertfind fără milă pe alţii.

Vedeţi dumneavoastră, în perioada robilor nici nu contează în cunoştinţele noastre, stăpânii. Contează numai robii. Pentru că ei erau cei ce sufereau şi tot ei îi făceau pe stăpâni. Şi, foarte rar apreciem suferinţele robilor. Robii erau total desconsideraţi. Îmi amintesc de stăpânul care, încălzit prea tare de sobă porunceşte: „Mută soba de aici. Dar nu e mai simplu să mutăm masa? Ba da, dar la aşa ceva nu m-am gândit.” Asta este una din opreliştele noastre cu lumea. Să nu dispreţuim. Să considerăm un sărac. El este o persoană din Scriptură. Ăştia nu vor înceta niciodată. De ce-l desconsideri? Nu-i poţi da, că se poate să nu poţi, dar consideră-l.

La asta mă gândeam când doamna pomenită spunea că noi nu avem pentru ce suferi. Există. Nu poţi să iubeşti cu adevărat dacă nu suferi cu adevărat, dacă nu jertfeşti cu adevărat. Şi tocmai asta e crucea. Să duci ce nu-ţi convine. Şi totuşi duci.

Deci, acestui sărac poţi să-i arunci un cuvânt de folos sau o rugăciune: „Doamne, miluieşte-l”. Pentru că el nu trăieste numai cu fărâmitura de pâine care i-o dai tu, ci trăieşte şi el cu harul lui Dumnezeu. Poziţia asta de inconştinţă, de stăpân, asta este dezastrul societaţii.

Ar trebui, cu orice preţ, o mai mare iubire. Este o poruncă în sensul acesta: Să iubeşti pe fraţii tăi, pe duşmanii tăi. Nu e numai un sfat. Este o poruncă. Şi spun: La această poruncă, câţi fac lucrul acesta cu adevărat? Nu se aude decât din literatură să iubeşti pe vrăjmaşi.

Ioan-Mircea Popovici: Cred că e o parte din crucea de care vorbeaţi.

Arsenie Papacioc: Da. Sigur că da. Atunci când vrei să împlineşti un mare adevăr al Scripturii, care e nepracticabil oamenilor, cum ar fi „să iubeşti pe vrăjmaşii tăi” lumea renunţa la lucrul acesta; dacă poate să-l speculeze, să-l exploateze.

Nu putem iubi pentru că suntem şi noi într-un grad de prevertire, nu suntem în desăvârşire. Meritul este că tindem spre aşa ceva. Nu poţi să-l iubeşti. Dar, te-ai hotărât cu adevărat că trebuie să-l iubeşti? Ei, această hotărâre a ta, la nivelul zilei sau la nivelul întregii vieţi, poate că nu ajungi să desăvârşeşti, dar faptul că tu mereu gândeşti „doresc!”, şi în împrejurările care se ivesc, tu te situezi pe poziţia cât de cât a poruncii acesteia, nu ai să-l iubeşti, dar cel puţin ai să ajungi să nu-l urăşti, care înseamnă deja o poziţie de salvare a ta. Adică nu eşti în baltă, ci eşti pe Scară. Şi, e sigur că pe aceste trepte ale scării, fiind iniţial pe cea mai de jos, foarte uşor se poate ridica, fiindcă harul lui Dumnezeu vine peste noi, pentru că: Nu a zice, ci a mişca, înseamnă a ajunge.

Un lucru de care lumea nu ţine cont, harul. Care, de fapt nu se vede, cum zice Mântuitorul şi de aceea lumea nu crede. Nu există o dorinţă de împlinire, fără harul lui Dumnezeu. Isaia zice: „Dai voinţă iei putere”. Vedeţi? Conteaza foarte mult să ai voinţă, dar o voinţă pe care s-o pui în mişcare. Altfel, harul nu vine.

Mă gândesc la viaţa Sfântului Macarie Alexandriul. Este foarte edificatoare pentru „Dai voinţă, iei putere”. S-a hotărât acest tânăr, dintr-o familie de bogaţi din primele veacuri creştine, să nu se căsătorească, să păstreze o viaţă curată pentru Dumnezeu, pentru Mântuitorul. Dac cu o mare hotărâre. A trăi toată adolescenţa, toată tinereţea, în credinţa aceasta şi sigur că s-a adăugat sufleteşte gândind mereu aşa frumos, cu faptele creştine care le putea împlini la vremea lor, la gradul lor de înduhovnicie. Dar, a sosit vremea căsătoriei. Părinţii nu ştiau de aceste hotărâri frumoase ale lui. Cu părinţii nu se putea sta de vorbă aşa de uşor, pentru că există mai multe condiţii pentru ca tinerii să se căsătorească, printre care sunt şi acestea două:

· să se iubească;

· să aibă binecuvântarea părinţilor.

Noi ne găsim deseori, ca duhovnici, în situaţia ca aceste două lucruri să nu se potrivească. Personal am optat pentru iubirea tinerilor, pentru că s-ar putea ca unghiul de vedere al părinţilor să fie defectuos.

El, crescut în duhul cuminţeniei şi al ascultării, nu putea să se opună hotărârii părinţilor. Suporta greu ideea căsătoriei. Părinţii au avansat, au găsit o fată potrivită lui. A început petrecerea nunţii. El, în straie de sărbătoare dar foarte trist, nu înceta să se frământe. Tot aspectul de sărbătoare, mireasa delicată şi frumoasă, veselia celor din jur, nu au putut să-l înveselească. Se apropia sfârşitul petrecerii şi el trebuia să se retragă cu mireasa. În maximul disperării fuge de acasă. Observată absenţa lui, nuntaşii, în frunte cu mireasa, fug după el. Toţi sunt astfel împotriva dorinţei lui. Duşmani. Cel mai mare, in frunte, mireasa. În cale, îi iese un bătrân cu desaga în spinare. Prima fiinţa întâlnită de dincolo de duşmanii lui. Deci, un salvator. Se roaga de bătrân să-l ia cu el. Numai cu mari insintenţe, bătrânul care mergea în pustie, îl acceptă, după ce tânărul îi promite totală ascultare. Deşi prevenit de asprimea vieţii din pustie, tânărul îl urmează. Şi au stat în desăvârşita armonie trei ani. După trei ani, acel bătrân s-a ridicat în sus. Era Arhanghelul Rafael.

Dai voinţă, iei putere! Şi Dumnezeu i-a trimis har, tocmai atunci când el a mişcat. Dacă nu mişca, harul nu venea. Viaţa lui mai departe este foarte frumoasă, cu trai în pustie. Este Sfântul Macarie Alexandrinul. Vreau doar să amintesc de faptul că a găsit o leoaică moartă, cu doi pui de alăptat. A luat puii şi a hrănit cu muguri. S-au făcut doi lei foarte mari. Şi aceştia erau ucenicii lui. Plecau ziua la vânătoare şi pe vizitatori îi prevenea să nu se sperie de ucenicii lui.

Multe încercări a cunoscut. Lupta cu dracul. Să-l trimită în lume. „Te-ai făcut înţelept. Du-te în lume să-i înveţi”. „Dar unde m-am făcut înţelept? În pustie. În pustie rămân”. O dată, ca să-şi bată joc de dracul, s-a culcat în colibă, cu capul înlăuntru şi picioarele afară. Picioarele duce-ţi-le lumii, capul nu vi-l dau”. De unde se înţelege că, dacă nu-i o hotărâre, nu e nici virtute, nu e nici păcat.

De aceasta vă spun că, în suferinţa aceasta, oriunde ar fi ea, oricum ar fi ea, trebuie să ai conştiinţa că tu eşti prezent în faţa lui Dumnezeu cu ce ţi s-a dat să duci. Suferinţa este foarte grea. Pentru că ai de-a face cu lume necredincioasă sau nepregătită duhovniceşte, ba străini, sau te afli pe cartea neagră să te omoare prin diferite sisteme, lucru care s-a întâmplat frecvent.

În ce ma priveşte, m-au urmărit permanent ca să mă ucidă. Aveau ei un obicei de supliciu. O metodă diabolică. Te băgau la răcitor. Îmi era foarte greu să suport răcoarea aceea nemaipomenită, care era acolo, dezbrăcat cum eram, doar cu o cămaşă pe mine într-o cameră îngheţată. Ei, acolo erau marile procese. Acolo erau cele 360 grade ale adevăratei cruci. N-a mântuit Mântuitorul lumea, în dreptatea şi în minunile care le-a făcut, decât când s-a aşezat pe cruce. El suferea pe cruce şi se văita Satana. Aicea a ucis răul. Şi acolo, cum spuneam, când nu mai aveai siguranţa că trăieşti în ora care urmează(eram mereu urmăriţi pe vizitele lor, ca în caz că ai murit să te scoată de acolo).

Nu vă mai spun de condiţiile care erau. De la cinci dimineaţa până la zece seara când se făcea stingerea, trebuia să stai în picioare. Nu era nimic decât beton, stăteai lipit de perete, suflând în mâini şi nu aveai putere să sufli. Şi atunci, aveai un contact cu Dumnezeu.

(Ioan-Mircea Popovici: la aceste cuvinte, faţa părintelui se luminează. Acel „atunci”, răspicat şi tare, sunet prelung se transformă în ACUM. Acum avea din nou întâlnirea cu Dumnezeu. Se face linişte şi eu mă fac mic şi mă ruşinez de prezenţa mea la rememorarea durerii părintelui, şi plâng în mine. Şi mă bucur de lumina apărută pe faţa părintelui şi de întâlnirea lui de acum, cu Dumnezeu. Se face linişte şi, într-un târziu, părintele, cercetându-mă, cu privirea în care rămăsese o deschizătură de cer, continuă. Tresar şi părintele continuă, accentuând pe fiecare „tu” ca pentru a-mi sugera încărcarea eul-ui cu Dumnezeu pentru fiecare „tu”, de care mărturisire se teme să nu iasă din „smerita smerenie”).

Tot „tu” erai din punct de vedere concepţional. Tot „tu” erai conştient pentru ce eşti acolo. Nici nu mai contau duşmanii tăi. Conta adevărul la care slujeai „tu”. Ei bine, vă spun... raţional, nu se poate spune bucuria aceasta. Bucuria Crucii. Foarte greu. Dar, erai în contact direct cu o veşnicie, care era reprezentată prin Iisus Hristos.

(Ioan-Mircea Popovici: Aceeaşi lumină pe faţa părintelui şi aceeaşi bucuri în privire ca la prima mărturisire a întâlnirii cu divinul).

Bine, aicea se puteau întâmpla foarte multe încurajări divine văzute şi nevăzute. Foarte greu de spus. Pentru că, dacă se întâmplă un semn ceresc în viaţa unui om creştin, o minune, cum vrea lumea să-i spună şi chiar am fost întrebat de mulţi, pe unde am trăit, şi pustii şi puşcării dacă s-a întâmplă o minune, cel dintâi lucru care simţi nevoia să-l respecţi este: să nu vorbeşti. Tu încurajează lumea. Dacă lumea vrea să mă creadă, zice Mântuitorul, prin tot ce-am spus şi prin tot ce-am făcut, păcat nu ar avea dacă mi-ar crede. Lumea e făcută toată, tot insul, de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu.

El, insu, este înzestrat cu toate calităţile să-l urmeze, să-l cucerească pe Dumnezeu. Şi atunci, tot omul are putere de discernământ, oricât de mică, oricât de mare, pentru ca să asigure existenţa lui sufletească, nu mai vorbesc de cea trupească pentru care ne îngrijim prea mult. Aşa că, e foarte greu să spui şi este interzis să spui. Pentru că ea, cât de sublimă e, bucuria crucii, nu poate şi nu trebuie difuzată. Vedeţi, te ţii să nu credezi, pentru a rămâne un erou al lui Hristos cu orice preţ, dacă ieşi şi păşeşti în lumea comodă de acuma, e un lucru de neuitat acele 360 de grade trăite de tine în „răcitoare” şi în loviri şi lanţuri încât ar fi o foarte mare greşeală din partea lumii de a nu se angaja la îndreptarea lucrurilor. Măcar cât de cât.

Ne facem datoria să spunem lucrul acesta. Eu nu mă pot prezenta ca un om care am suferit. Ce-am suferit? Mă pot eu măsurat cu o smerenie adevărată? Rămâneţi într-o smerenie potrivită cu existenţa. Cum nu ştii cănd eşti smerit şi nu ştii că smerenia are un sfârşit, să fii mereu smerit.

Kant, bunăoară, spune că două lucruri îi umplu sufletul de admiraţie:

· Cerul înstelat deasupra mea

· Legea morală din mine.

Ei bine, Kant, în subţietatea cerbiciei lui, nu putea să spună mai mult. Dar, un creştin adevărat, un mare creştin, mută stelele, astrele şi opreşte Soarele pe loc. Pentru că este un Dumnezeu dupa har.

Nu trebuie să se dispreţuiască omul că el nu e pe scară. Din momentul în care ai drumurile deschise, toate, cu harurile, care te pun deasupra firii, nu fi descurajat. E necesar să ai bună credinţă şi să mişti, nu să stai pe loc. Oricine ai fi. V-aţi întâlnit cu tânărul acela, aici, în uşă la mine. A terminat teologia şi intenţionează să mă întâlnească mai des. Am făcut chiar o convenţie cum să ne întâlnim.

M-a întrebat:

-Dacă eu aş pleca în pustie, ce carte aş lua cu mine?

-Mai întâi de toate, n-ai să poţi pleca cu nici o carte.

Pleci cu tine şi tu eşti cerul şi pământul.

-Eu sigur că aş lua Scriptura.

-Pustia îţi oferă atât de multe lucruri încât nu mai e nevoie să le citeşti, că le trăieşti.

Şi asta spun, domnu’Mircea. Nu e puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine. Şi nu e puţin lucru să gândeşti despre tine că meriţi iadul, nădăjduind la Hristos. Cine poate să spună: Merit mântuire? M-au întrebat mulţi, chiar literaţi, dacă ei se mântuiesc. Zic: „Nu ştiu. Nu cred. Că există faptă care să nu ne atingă cu păcat”. Cum zicea un înţelept în vechime( îl acuzau de nişte lucruri): „Dacă ar şti aceştia câte am făcut, m-ar ucide”. Care îndrăzneşte să spună că el merită mântuire? Nu se poate decât cu harul lui Dumnezeu. Însa este nepermis, având în vedere un Dumnezeu, cu totul iubitor, să stai nepăsător, să te găsească pe drumul acesra. „Că faptele şi viaţa mea e viaţa de iad nădăjduind la Mântuitorul?” Sigur că da. Este altceva. Pot să spun că mă mântuirsc?

Cineva îmi spune altceva: „Eu sunt foarte sigur că mă mântuiesc”. Ei, nu te supăra, eşti mai puţin ortodox, daca spui aşa. Şi nu era oricine. Dar, nu trebuie privite raţional lucrurile. Le comparăm, le cântărim. Nu! Lucrurile aceste sunt nişte lucruri de mare simţire. „L’esprit de finesse”, zice francezul. Spirit de mare fineţe.

Ioan-Mircea Popovici: Părinte Arhimandrit, în scrierile dumneavoastră spuneţi: „să nu cârtim”. Dar, când vezi că cineva nu este pe drum bun, nu este păcat să nu-i spui? Am o colegă care, deşi credincioasă, fiind adepta maicii Veronica, a alunecat cu credinţa în reîncarnare, departe de imaginea lumii ortodoxe. S-a supărat pe mine când i-am spus că prin ideile ei despre reîncarnare, trebuie să vadă în ce religie îşi gaseşte locul întrucât în creştinism nu are loc.

Arsenie Papacioc: Dacă este vorba despre rătăcita Veronica, nu merită să mai vorbim. I-aţi spus bine ce i-aţi spus. Aceasta nu este cârtire. Cum spun Sfinţii Părinţi: „ O dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia oară fă-te sabie”. Nu ai cum să admiţi ereziile. Însuşi Ioan Gura de Aur zice „să-l plesneşti pe cel care bârfeşte şi face blasfemie”. Avem libertatea să ne apărăm adevărul, chiar integritatea trupească avem dreptul să ne-o apărăm. A venit la mine un domn ieri, într-un costum, mai multe de baie, să-mi spună: „ Sunt supărat pe Sinodul Întai Ecumenic că a scos reîncarnarea în care cred cum cred în soare”. Vă daţi seama ce rătăcire!

I.Mircea Popovici: Poate este într-o mare suferinţă şi acceptă o minciună pentru a împăca lucrurile.

Arsenie Papacioc: Nu e nici o greşeală să înfruntăm astfel de oameni. Ar fi o laşitate dacă ai tăcea, în loc să spui adevărul. Eu mi-am făcut datoria să-i spun că face o mare greşeală. Putea să vină să-mi spună: „Părinte, învaţă-mă în legătura cu...”. dar dacă vii să mă convingi pe mine, te poftesc afară.

Dacă se poartă cineva rău cu dumneavoastră pentru credinţa care o aveţi, fiţi sigur că aceştia sunt soldaţi în armata duşmanului, care-i diavolul, care ne urăşte. Şi de aceea este nesuferit, că nu ştie să iubească. Nu vă temeţi pentru adevărul dumneavoastră. Putea Iisus Hristos să nu spună adevărul?Sau Apostolii? Este o mare pacoste pe capul bisericii noaste Veronica aceasta. Şi cei de la Pucioasa la fel. Mai în glumă, mai în serios, am răspuns cuiva, legat de „Noul Ierusalim” de la Pucioasa: „La o analiză de laborator, e prea multă pucioasă acolo”.

Ioan-Mircea Popovici: Sărut-mâna părinte, pentru cuvântul de învăţătură, şi poate, înspre toamnă să continuăm ce am început.

A.Papacioc: Bine, domnule Mircea. Nu sunt mai puţin încântat să vă cunosc. Darul care poate să vi-l facă un preot este ca să vă pomenească în viaţa lui.

Ioan-Mircea Popovici: Mulţumesc mult, părinte. Doamne Ajută!


III. În loc de încheiere

Ioan-Mircea Popovici: Cred că, de la Dumnezeu este gândul, de a ajunge ca faptele să-mi fie ca rugăciunea isihastului. Ca o întâmpinare a vindecării neamului este Cuvântul lui Dumnezeu. Nu hulă, nu ură, nu răzbunare, nu încrâncenare si nici resentimente, ci iubire de Duh Sfânt şi de învăţătură a lui Hristos. Orice popor îşi însuşeşte o misiune istorică. Se zideşte în jurul ei, şi mai devreme sau mai târziu, întâlneşte planul lui Dumnezeu. Întâlnirea aceasta este meditată de Biserică.

Întâlnirea dintre om si Dumnezeu este adevărată dacă omul o face în şi prin biserică. Ieşirea din criza de comunicare o caut de trei ani. Renunţând la abstracţiile matematicii, de trei ani scriu. Cer acum luminarea pentru ca, prin voia lui Dumnezeu, să rămână cuvântul bun.

Mărturisesc densitatea ispitelor din juru-mi. Toate se ating de Scara mea. Nivelul apei creşte şi sentimentul neputinţei slăbeşte la fiecare întâlnire cu Casa lui Dumnezeu. Uneori discut cu ispitele, crezând că am uitat Calea. Dar Tu, Doamne, ca pe Petru care s-a îndoit pe ape, mă ţii de mână, prin Biserică, familie, prieteni de adevăr şi duşmani slabi. Precum trestiei i-ai dat noduri să se întărească, nouă, Doamne, ne-ai dat dumnezeire prin Facere, lăsându-ne Rugăciunea, Învăţătorul şi Duhul Sfânt. Dă-mi, Doamne , puterea să-ţi împlinesc porunca iubirii de vrăjmaşi şi celelalte porunci îmi vor fi uşoare.


PORUNCA IUBIRII DE VRAJMASI

I - Cer, Doamne, Lumină în Porunca Iubirii

Ioan - Mircea Popovici: Părinte Arsenie, cu aproape un an şi jumătate în urmă, mi-aţi acordat un ceas de taină, împărtăşindu-mi gânduri de învăţătură despre suferinţă... Pentru ca iubirea şi căldura creştinului să devină prescură ce se întrupează pe Sfântul Altar al ortodoxiei româneşti, o bună înţelegere a Poruncii iubirii, simt eu că e necesară, şi, mai cu seamă, cea mai grea poruncă. Porunca iubirii de vrăjmaşi. Pentru aceasta din urmă, mă nevoiesc Părinte. Cu vârsta, ispitele pe această temă, apărute nu demult, nu vor să slăbească. Ţărmul murdar lăsat de tăvălugul tras de "boul roşu" se curăţă de stârvuri şi se resfinţeşte prin memoria oaselor şi a sângelui ce îmbibă pământul pe care călcăm. De toţi acei care au mărturisit pentru Adevăr, Dreptate, Libertate şi Credinţă ne apropiem cu smerenie, cântând, ca jurământ de credinţă, la fiecare Sfântă Liturghie:

Cu noi este Dumnezeu,

înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi,

Căci cu noi este Dumnezeu.


Poate că mai trebuie pocăinţă până să pot cere: "Luminează-mi haina sufletului meu. Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte". Cercetez îmbrăcămintea mea şi nu am, încă, albită cămaşa să pot intra în Cămara Ta. Mântuitorule, încălţaţi trecem prin viaţă, străini de memoria piciorului desculţ... Tac la Porţile Timpului spre a auzi galopul Călăreţului vestitor de Adevăr-Netrunchiat. Curg Cuvintele-mi, săpând, chiuretând, urlând, spălând, ruşinând, ne-ncetat. în Cascade, căutând şes de odihnă şi de rugă, retrag gândul în mine şi-l găsesc sufocat de Cuvinte, năpădit cu imagini de sate golite de tineri, cu bătrâni neputincioşi, iubitori de pământ şi eroi fără de morminte. Tac la Porţile Timpului scriind Fericirile cu pana sângerândă a îngerilor plecaţi. însetaţi şi ocărâţi pentru dreptate, fiii lui Dumnezeu acum chemaţi:


Luminători de neam

Luminători de neam, şi-apărători de glie

Rugăm Cuvântul Vostru ne dă curat, tărie.

Cu Crucea şi credinţa ne-om aminti de fraţi

Acum sau niciodată, să fim uniţi, bărbaţi,

Hristos în fiecare, iubire de duşman

Sădit-a la-nceputuri. Se duce totu-n van?

Să separăm minciuna, gunoiul şi urâtul

La umbra Crucii, Doamne, duşmanii-ţi dau cu râtul.

Ajută-ne Hristoase, cămaşa-ţi să-mbrăcăm

Cuvântul vie-n Faptă. Prin rugă Te-ascultăm.

Ne-nvredniceşte Doamne ca Ţie să-Ţi urmăm

Şi cânt de mulţumire, creştini, să înălţăm!


Reflexul luptei pentru mântuire este memoria şi rugăciunea, urmate de fapta de limpezire. Ţuţea zicea: Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea. Ea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact direct cu Dumnezeu. Toată Academia Română poate fi înlocuită cu un preot care se roagă, pentru că Dumnezeu este cu el". De aceea, Părinte, vin să iau lumină pentru "Porunca Iubirii de duşmani".


II - Răspunsul Părintelui Arsenie Papacioc:

Sunt multe felurile în care putem să răspundem acestei porunci. Mai întâi. Iubire, Iubire, Iubire...

IUBIREA este criteriul de judecată al omului. Tot ce se greşeşte împotriva iubirii, este niţel încadrat la crimă. Sfântul Grigorie de Nazians (Teologul) spune că de orice cuvânt vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos şi adaug eu. cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Este poruncă, nu un sfat, iubirea de vrăjmaş. Şi nu este o utopie. Nu este imposibil. Dacă spune Hristos, e realizabil. La acest lucru trebuie să gândească lumea şi cu aceasta să înceapă. Dacă este poruncă, înseamnă că este posibilă pentru că suntem înzestraţi de Dumnezeu singur, numai pentru El, cu zestrea cea mai bogată. Deci, a iubi înseamnă a îndrăzni să te asemeni cu Dumnezeu, după har, bineînţeles.

Am făcut o constatare pe care o poate face oricine şi or fi şi făcut-o şi altii. Despre acest Cuvânt al Mântuitorului nu cunoaştem decât din literatură. Aş vrea să mă bucur foarte mult, să văd pe cineva care începe să-şi pună problema asta serios şi să încerce să iubească pe vrăjmaşi. Nu este un lucru uşor, pentru că suntem o fire pervertită, dar lupta care trebuie să o dăm fiecare, în fiecare clipă, este să ieşim din pervertire, să ieşim din starea negativă, să ne instalăm în ceea ce de fapt suntem. Dacă ne-a făcut Dumnezeu singur, numai pentru El şi dacă ne-a răscumpărat Hristos, şi ne-a înnoit, preţuim cât preţuieşte El. Consider că nu e o îndrăzneală să vorbim, în felul ăsta. Pentru că iubirea lui Dumnezeu nu este mărginită. Se spune că un om dăruieşte după puterea lui. Şi ce dăruieşte? Dăruieşte ceva care să mulţumească pe celălalt şi să fie şi el mulţumit. De fapt, el caută banul cel mai mic pentru a scăpa de cel care intinde mâna. Dumnezeu însă nu dăruieşte lucruri mărunte. Dăruieşte după rang şi dă toată împărăţia Lui. Si dacă este vorba de a fi atât de pretuiti în punctul de ajungere, trebuie să ne îngrijorăm de cele ce a spus, pe care le uităm mereu, deşi unele sunt porunci. A spus aşa: "Fără de Mine nu veti putea face nimic". A spus lucrul acesta şi s-a repetat în alte randuri "Indrăzniţi, Eu am biruit lumea". Lucrul acesta îl priveşte pe fiecare dintre noi. El fiind tulpina, noi mlădiţele. Vă închipuiţi că nu putem face absolut nimic, o răsuflare măcar, fără tulpină, fără seva Lui. In legătură cu acest citat din Scriptură, "Fără de Mine nu veţi putea face nimic", în anul 419 s-a făcut un Sinod local, la Cartagina, printre obiectivele sinodului fiind şi aceasta, lumea uitând că a spus Hristos "fără de Mine nu puteţi face nimic". Oamenii erau (şi sunt) cerbicoşi "cu am facut, eu fac, eu pot". Sistemul acesta de a trăi şi de a se automultumi omul, e fals, şi omul nu-şi mai aminteşte de Dumnezeu, prin egocentrism omul situându-se în centru lucrurilor. Canonul 124 de la sinodul de la Cartagina spune: "in legătură cu citatul Mântuitorului, "fără de Mine nu veti putea face nimic" şi dacă crezi că poti ceva, anatema să fii". Anatema este cea mai grea pedeapsă ce o poate da Biserica. Deci Părinţii se îngrijeau de orice Cuvânt al Mântuitorului, nimic din ce a spus nefiind în plus. "Tot ce ai spus Tu e adevărat, lisuse.". Dacă se ţine cont de lucrul acesta, cel putin cu o măsură oarecare, dar nu cu nepăsare continuă, acesta ne duce şi la marele semn de întrebare: Cum să iubim pe vrăjmaşul nostru? Vedeţi, la nivelul zilei sau poate chiar la nivelul vieţii, nu este atât de uşor, că e firea care trebuie doborâtă cu orice chip. Dar nici nu putem, cu darul care a dat Dumnezeu, tăcuţi "singur numai pentru El", să fim nepăsători cu această poruncă. Şi mi se pare, aceasta îmboldeşte mai mult decât aceea să fiu comod cu privire la duşmani, şi treaba lor. Nu, Omul să înceapă, cel puţin cu aceea să nu-l urască pe vrăjmaş. Pentru că noi suntem făcuţi de Dumnezeu, nu numai pentru noi înşine ci pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Nu numai pentru comunitate. Dacă fratele tău suferă undeva, să te doară şi pe tine. Raiul nu-l poţi vedea dacă nu laşi să-l vadă celălalt întâi. Aş putea spune, aşa cum s-a spus: tragedia întregii omeniri trebuie pusă ca propriile tale greşeli. Dacă este aşa, atunci vedem ce legătură mare este intre noi, Creatia lui Dumnezeu. Geşeala mare este că se izolează omul de acestea, se retrage în sine, egoismul feroce, drac gol, ştiti...!

Să încerci să-l iubeşti pe vrăjmaş. Dar cu insistenţă. N-ai să poţi deodată. Dar ajungi în stadiul că nu-l urăşti, care înseamnă că eşti salvat pe scară. Nu mai eşti în baltă, eşti pe o treaptă de Scară. Din momentul în care eşti pe o treaptă salvatoare, să ştiţi că există un proces evolutiv, în legătură cu următoarea treaptă, mult mai uşor, pentru că nu e vorba numai de puterea ta. E vorba de harul lui Dumnezeu, dacă tu lupţi şi mergi. Că nu "a zice" ci "a mişca" înseamnă "a ajunge". Dai voinţă, iei putere. Altfel nu. Cu nici un chip nu ne mântuie marile noastre fapte bune, fără Harul lui Dumnezeu. Numai la El este cu putinţă, dar să ne găsească pe noi pe drum. Deci, dacă ne găseşte pe drumul acesta, gândind mereu să ne iubim vrăjmaşii, (pentru că asta e greşeala, omul rămâne bulgăre, fără simţire), mereu ne va ajuta Harul lui Dumnezeu. Şi dacă moartea te găseşte în luptă cu aceasta, indiferent la ce nivel te găseşte, te ajuta harul lui Dumnezeu şi mori iubitor de vrăjmaşi. Pentru că ajută Harul lui Dumnezeu. El ştie firea noastră cum arată.

Mântuitorul era pe cruce şi se vaita Satana. A iubi pe vrăjmaşi e un punct central al învăţăturii creştine care ţine de criteriul de judecată, care este Iubirea. Trebuie să iubim. Vedeţi dumneavostră, fiinţa omenească, fiziologică, este o mică lume, un microcosmos, întreaga creaţie a lui Dumnezeu există în această fiinţă. Fiecare mădular e mădularul lui Hristos. Dacă degetul acesta, cel mai mic, suferă, toate mădularele suferă cu el. Nu trebuie să ne izolăm dc creaţia lui Dumnezeu prin diferite alte preocupări care sunt amăgeli egoiste. Că cu am viaţa mea, Dumnezeul meu... Nu! învăţătura creştină e valabilă pentru toată lumea, obligă pe toată lumea. Cine încearcă cu adevărat să dea atenţie mai multă la porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaş, să ştiţi că se găseşte angajat în idealul cel mai înalt, fericirea noastră veşnică. Nu aceste mici dăruiri pe carc le facem pe ici pe colea, care nici nu ne costă şi care nu e jertfă. Şi dacă nu e jertfă, nu e lumină.

Jertfă este să dai din ce nu ai. Conceptul de mântuire creştină e jertfa. Mântuitorul făcea dreptăţi mari învia morţi, dar nu mântuise încă lumea. Dracul era încă puternic. Dar când s-a jertfit a ajuns la desăvârşire. Aceasta a fost actul cu care îşi împlineşte marea îndatorire, că "pentru aceasta m-a trimis Tatăl Meu". Mântuitorul era pe cruce şi se văita Satana. Până atunci fugea, nu se lăsa, dar era încă tare. "Astăzi va veni judecata vrăjmaşului acestuia, a lumii aceasteia". Aşa că. acel care se angajează la această mare luptă, care e posibilă cu Harul lui Dumnezeu, este cu adevărat slujitor al idealului celui mai înalt, să creeze în noi sentimentul veşniciei. Nu e puţin lucru.

Ce face omul acesta de e liniştit!? Dacă vezi doi oameni vrăjmăşindu-se, pentru a-i ajuta pe cei doi, prin propria ta viaţă, ridici celor care se vrăjmăşesc, semne de întrebare. "Ce face omul acesta de e liniştit!?" se vor întreba ei. Prin propria ta vieţuire, poţi să-l înveţi pe celălalt. Dacă eşti provocat, sau dacă, cu dibăcie, provoci discuţia, începi discuţia după stadiul in care se găseşte pregătit duhovniceşte. Cu putinţa ta de a ataca. Fără discuţie că cei din jur trebuie să se folosească de propria ta viaţă. Uite! Eu eram în Braşov, într-o maşină, musafir. Cel de la volan, un fiu duhovnicesc, a oprit maşina în târg. Eu am văzut jos, în faţa maşinii un obiect şi în acelaşi timp am auzit vaiete în târg. Curios, m-am apropiat de obiect, să văd ce-i acolo. Când colo, era un portfel, plin cu bani. Banii mei! se plângea omul care pierduse banii. Am înţeles că găsisem banii omului. Am mers la el şi în faţa lumii, i-am spus: "Domnule, ţi l-am găsit eu. Poftim!" Cu chipul meu, cu barbă, vă închipuiţi. Toată lumea a început să se închine şi am avut o mare bucurie. Lumea fugea cu pomelnice după mine... Deci, numai cu mult tact putem interveni in lume. Mai mult, prin propria noastră ”dezinfectare” aducem un "miros" atractiv. Dumnezeu lucrează pentru fiecare, cu fiecare. Nu ne lasă ca instrumente izolate. Ne dă virtuţi, ne dă încercări. Prost e omul când e nepăsător, trăieşte de azi pe mâine, nu ştie cât de preţioasă e clipa care o trăim. De aceea, pot să spun ca orice clipă poate fi un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune. Mai mult decât o rugăciune de tipic, sau făcută obligatoriu. Ajutăm pe alţii cu propria noastra viaţă, mult mai mult, şi pe cei învrăjbiţi între ei ii ajutăm tot prin curăţirea noastră. Dar, să ştiţi că există şi iad dacă omul nu vrea şi nu vrea ... Aş vrea să ştiu, am spus de atâtea ori, ce înseamnă nepăsarea aceasta, când auziţi bătăile clopotelor? Nu sună niciodată un clopot dacă nu e forţat de o necesitate religioasă. "Cheama vii, plânge morţii, împrăştie viforul". Vedeţi? Sunt atâtea semne care să-l trezească pe om, în sufletul românului exista această sensibilitate mai mult ca la popoarele occidentale, la care s-au tocit aceste fibre (spiritul de fineţe). Dumnezeu face să se trezească mai mulţi, prin trezirea unuia. Mergerea la biserică, spovedania, îl fac, pe Dumnezeu să te întrebe uneori (şi atuncea soseşte momentul să te explici) şi pentru vrăjmaş. Cel mai mult face rugăciunea pentru el. Mulţi mă întreabă, cum astâmpărăm năravurile acestea rele, ispitirile acestea. Şi în politică şi in viaţa de zi cu zi. Eu spun că prin propria ta viaţă. Du o viaţă creştină, roagă-te la Dumnezeu pentru ei toţi. Mult, enorm de mult face. Pentru că, toată darea cea bună tot de sus vine, de la Părintele Luminilor. Şi dacă tu-L rogi, îi place că tu te-ai rugat, îi place că tu iubeşti un ticălos sau un nepăsător, şi Dumnezeu îl ajută să se îndrepte.

Cu privire la săraci, adesea spun lumii: "Vedeti cum sunteţi? Căutăţi întotdeauna banul cel mai mic. Acela întinde mâna, nu să-ţi ceară, ci să-ţi dea împărăţia cerului şi tu nu observi". Să zicem că n-ai. Dar consideră-I. Foarte mulţi se bucură când îl consideri şi pe el. Odată neavând la mine bani, am dat mâna la unul; era fără picioare. I-am spus: "doar o batistă am în buzunar, dar îţi dau o mână". Mi-a spus: "Părinte, aşa ceva nu mi-a dat nimeni". Şi am văzut câtă nevoie au de preţuire. Nu de dispreţ. Chiar duminică, am făcut cerere pentru un copil, care urma să se opereze, şi mama copilului nu avea bani să-i facă operaţie. Le-am sus: "E copilul nostru, al tuturor. Săriţi să salvăm un copil! Să salvăm un copil, mamelor!" Niciodată, când am făcut apel, nu s-a adunat cât s-a adunat făcând chemare la suflet de mamă. Să stăm mereu într-o poziţie de trezvie, într-o poziţie de prezenţă, într-o nevoinţă continuă, în această stare de vibraţie continua către Dumnezeu. Fiti sigur că atunci cunoşti ce ai de facut. De multe ori spun: "Credeţi că ştiti cum să vă mântuiţi? Aşteptaţi cuvânt?” îmi amintesc că, în copilărie fiind, într-o duminică, mama întorcându-se de la biserică, ne-a povestit că a venit un călugăr la noi la biserică. Lucru rar. Auzeam numai aşa, din poveşti, de călugăr. Şi mama era încântată de frumuseţea vorbirii călugărului. Şi ce-a vorbit, mămică? am întrebat-o noi. fraţii. Nu ştiu, mamă, dar a vorbit tare frumos.

loan - Mircea Popovici: Părinte, în relaţia cu duşmanul, de multe ori văd lucrarea diavolului. Când vezi că diavolul e puternic, cum poţi tu să legi lucrurile spre bine?

Arsenie Papacioc: Mai întâi să ştiţi că diavolul e un tolerat. El nu e o putere. Dar are şi el o misiune. Unii mă întreabă: cum să scăpăm de dracu? Dar eu spun: ce ne facem fară dracu? Ne ispiteşte şi ne duce în stare de smerenie autentică, mai mult decât o smerenie raţionalizată, sau mai mult, nedefinită, că e smerit mândruleţul. Dracul insă, nu glumeşte în intenţiile lui, şi atunci, vă daţi seama, tu care eşti scânteios, şi ajutat de darul lui Dumnezeu, te foloseşti de el. Se pune o întrebare practică: de ce Dumnezeu, care i-a luat toate coarnele şi puterea, i-a lăsat numai vârful cozii, de ce nu l-a luat de tot? Pentru că e foarte necesar. Ne arată cine suntem. Este nevoie de frecuş, de comparaţia lucrurilor, a gândurilor tale, comparaţia a ceea ce este desăvârşit cu ceea ce e cu totul şi cu totul murdar. Şi iadul înseamnă marea durere a lui Dumnezeu. Ei sunt iubiţi mai departe, şi în iad, Dumnezeu, cum se spune, poate face orice, numai să-şi calce cuvântul nu. A spus aşa, acesta e cuvântul drept. A spus: "lubeste-ţi vrăjmaşul!", aşa este. Nu poţi să mergi cu simulacrul de pocăinţă crezind că e destul şi atât. Sau cu nepăsare totală... Ce nu face Dumnezeu ca să salveze omul?? Omule, de ţi-ai cunoaşte valoarea! Mă bucur foarte mult că v-aţi ţinut de cuvânt şi aţi fost punctual. Dumnezeu să te aibă în pază, domnule Mircea. Amin! Şi mă scuzaţi pentru puţinul care l-am spus.

III - înţelegerea mea

loan-Mircea Popovici: Dumnezeu să ne dea sănătate Părinte Arsenie şi, în timp, să rotunjim împreună la tălmăcirea Poruncii Iubirii de vrăjmaşi. Mă rog lui Dumnezeu ca sămânţa de tălmăcire să rodeasca.

Dă Doamne, să ajung să văd

Sfârşitul tristului prăpăd,

Cerul senin, dc îngeri plin.

Şi-n dor de Tine, să iubim

Ca cei vrăjmaşi să-şi spună fraţi.

Cu Chip frumos, înseninaţi.

Fraţii, se ştic-n loc curat

Tu ne uneşti, ca împărat.

Ne păstoreşte răbdător,

lubindu-ţi nesecat izvor.

Lumina dă-ne-o, zi de zi.

Ne eşti căldura lui "a fi"

Duşman? Cc c acela, frate?

E cel cu necuratu-n spate.

Cel cc se luptă pentru tine

Să te smereşti, să-ţi fie bine...


MEDITATIE LUCRUL CARE TREBUIE (1)

Un lucru care trebuie: să iertăm

Corneliu C.

Ingăduiţi-vă unii pc alţii, şi daca unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. "Cum v-a iertat Hristos. aşa iertati-va şi voi” (Col.3. 13). Viaţa omului credincios trebuie trăită în aşa fel încât să oglindească chipul Domnului lisus Hristos. Dacă în trăirea noastră de fiecare zi vom arăta dragoste, iertare, smerenie, blândeţe, bunătate, prin aceasta vom dovedi că lisus Hristos locuicşte prin credinţă în inimile noastre şi trăieşte în noi. Puterea de a ierta este una dintre virtuţile creştine foarte importante. Apostolul Pavcl scrie: ”...daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul”. Desigur, nu este uşor să fii gata să-l ierţi pe cel ce te-a jignit. Nu este uşor să uiţi o ofensă pe care ţi-a adus-o cineva. Şi nu este uşor pentru că în noi exista acea fire veche care atunci când este atinsă se şifonează foarte repede. Dar cu toate acestea, credincioşii adevăraţi trebuie să fie gata întotdeauna să ierte.

Această învăţătură este dată foarte clar chiar de Domnul lisus Hristos, în rugăciunea " Tatăl nostru" unde ne arată cum trebuie să ne rugăm când este vorba de iertare, spunând: "... si ne iarta noua greşelile noastre, precum şi noi iertam gresitilor noştri”.


Cu părintele Vlase


M - Eu nu-i condamn nici pe naţionalişti. Fiecare-şi ţine neamul. În

general, omul de ştiinţă are naivităţile lui şi au profitat alţii de

el.

V - În carte păreţi foarte pozitiv. Cartea este şi o meditaţie totodată.

Mie mi-a plăcut foarte mult. Părintele citeşte ceea ce-l ajută pe el

foarte mult. Este preocupat de cărţile cu probleme dogmatice şi, În

acelaşi timp şi cărţi de filosofie fundamentală.

...

M - Cum a ajuns părintele la scrierile lui? Care sunt temeiurile

scrisului lui?

V - Dintr-o nevoie. A fost silit să scrie.

M - Dânsul Îmi mărturisea că nu ştie dacă face scriere. Eu i-am spus că

va vedea În curând că scrierile vor fi autoportretul dânsului. Aşa cred.

Cel care Începe să scrie, scrie din nevoia de a se descoperi.

V - Vine pe aici unul. Vasile Andru care de vreo 10-15 ani se ocupă de

"Rugăciunea minţii". Are un cerc, un grup.

…

M - Rugăciunea minţii este aceeaşi cu cea a inimii?

V - Da, numai că ea este În trepte.

Rugăciunea orală

Rugăciunea cu mintea prin voinţă. şi când coboară şi harul, avem

Rugăciunea inimii.

M - Într-un fel este o tehnică complementară cu cea a părintelui Ghelasie.

El cere ca mintea să nu lucreze. Doar sufletul.

V - Da. El aşa spune. Prezintă modelele de călugăr:

Carpatin - La noi centrat pe inimă. Inima conduce mintea.

Grecesc - Coborârea minţii În inimă, dar, centrată pe minte.

Scrisul lui a fost silit de vizitatori. Mulţi tineri care practicau practici

orientale. Unii au intrat În dialog şi totodată În dispută cu părintele.

(Pericolul pătrunderii sectelor şi a spiritului străin spiritului

românilor). ( A se vedea spiritul românesc la: -Patapievici, Horia

Alexandrescu). Părintele se silea să le arate că practicile orientale nu

se potrivesc cu spiritul latin, românesc. Căuta să-i orienteze spre o

practică ortodoxă. Sunt foarte mulţi tineri orientaţi spre astfel de

practici.

M - Dar nu se fixează.

V - Mulţi se fixează, dar se fixează rău. Practicile lor sunt un surogat.

Nu sunt practicile care se fac acolo. Un produs european. Cum zic italienii

un agiornamento, o adaptare europeană a practicilor orientale. Din

dialogurile cu tineri aceştia deci.

În al doilea rând, o nemulţumire personală de scrierile teologice care

au un mod de a scrie Într-un formalism, cu un limbaj tributar filosofiei.

Părintele a pornit de acolo. Nemulţumirea cum sunt tratate problemele

creştine şi limbajul utilizat de teologie. Un astfel de limbaj utilizat de

teologi nu a apărut prea mult.

…

Părintele spunea că creştinismul a luat naştere În spaţiul greco-latin

şi scrierile sfinţilor părinţi sunt tributare culturi greco-latine.

Adresându-se unui spaţiu greco-latin, trebuia să fie, ca să poată fi

receptată, să poată fi primit, limbajul să fie Înţeles, a fost ca turnat

(limbajul greco-latin). El are ceva comun cu dogmele creştine dar sunt multe

lucruri care se deosebesc. Sfinţii părinţi au reuşit să se folosească

de limbajul greco-latin l-au folosit ca formă şi el a rămas tot timpul.

Limbajul rămâne În umbră. Fondul greco-latin nu trece peste fondul

creştin. Cu timpul, trăirile şi viaţa scriitorilor a slăbit, viaţa nu

a mai fost la Înălţimea scrisului, atunci a ieşit În evidenţă mai mult

forma şi a preluat după ea şi fondul greco-latin.

Atunci teologia a căpătat o nuanţă filosofică. Limbajul acesta care nu

reuşeşte să redea fondul creştin şi nu este nici adevăr, nu reuşeşte

să se apropie de esenţa creştină. Atunci trebuie un nou limbaj. Toată

strădania părintelui a fost să schimbe limbajul, să separe separe filosofia

de mistic a făcut deosebirea Între ceea ce spune teologia.

A mers pe trei linii - separând părţile

- filosofică

- teologică

- mistică, el fiind un mistic.

...

Două lucruri l-au preocupat:

- problema unui nou limbaj, prin care să fie redată iniţiativa creştină

- dialogul care l-a avut cu tinerii.

Aşa s-a apucat să scrie. şi acum, cum a reuşit.

Oameni de bună credinţă sunt interesaţi de scrierile lui.

M - Nu am citit nici eu prea mult.

V - Încă nu a găsit formula cea mai potrivită de adresareÎncât scrierea

să fie inteligibilă. Limbajul este destul de ermetic. Îi spuneam părintelui

că ermetismul se datorează mai mult scrisului În sine ci datorită

inculturii cititorului. Pentru că cititorului Îi lipsesc o serie de termeni

de legătură.

Apar două culturi - a cititorului cu cultura lui, chiar cel cu cultură

teologică

- a autorului care vine cu sfera lui.

Cele două sfere nu ajung În contact. Atunci rămân portiţe de neÎnţelegere.

Cred că În grija părintelui trebuie să intre:

- completarea, nu a gramaticii de adresare, ci să Împrumute puţin din limbajul teologic.

M - Părintele spune că-i este greu să-şi schimbe limbajul, felul de a se

exprima.

V - Nu trebuie să-şi schimbe felul de a se exprima ci metodica. Să intre

puţin Într-un didacticism. Poate să meargă pe două căi:

- una aceasta pe care a apucat, În care să-şi satisfacă nevoia de exprimare

şi explorare, chiar şi atunci când vorbeşte pereţilor. Deci, tipul

cercetătorului care, face ceea ce face pentru a explora spaţiul, a se adânci

În domeniu ca un scufundător să zicem sau un explorator a unei planete sau

explorator al spaţiului cosmic. Dânsul explorează spaţiul creştin

(de pe poziţia omului de cultură, ţinând cont de spaţiile din care s-a

născut. Creştinismul nu a apărut din nimic).

M - Poate să scoată În dicţionar.

V - ştiu dicţionarul dar şi el este incomplet. Cealaltă cale, un limbaj

prin care-ţi auditoriul. Degeaba foloseşti un limbaj care utilizează sunete

reale dar ele nu ajung la receptor. Trebuie să meargă la didacticism.

Vedeţi cartea lui Wittgenstein ce didacticism foloseşte. Să bată puţin

pasul pe loc şi să ţină cont cui se adresează. Să aibă În vedere

auditoriul.

M - şi Hilbert cred că-şi foloseşte sistemul axiomatic tocmai din nevoia

unui limbaj fără ambiguităţi. Deci, o construcţie riguroasă a domeniului

şi ....

V - Wittgenstein, tot limbajul Îl preocupă. În final, limbajul e o unealtă.

M - Eu cred că asta se datorează mai mult culturii moderne, criza asta a

limbajului. Eu am ajuns la concluzia că din Îndepărtarea de cultura

religioasă, din epoca Renaşterii, cultura s-a desacralizat, s-a tot Îndepărtat

de Dumnezeu, s-a secularizat cum spun unii. Din această Îndepărtare de

Dumnezeu, această desacralizare şi limbajul s-a desacralizat. Atuncea, el a

devenit prea omenesc şi limbajul În sine este foarte sec. Nu-i mai spune

nimic despre tresărirea divină, fiorul divin. Eu am constatat că pot fi

false probleme.

Mulţi vorbesc despre dispariţia literaturii,

antiliteratură, gradul zero

al literaturi, punctul final de unde nu s-ar mai putea spune nimic cu ajutorul

cuvintelor. Cred că e o falsă problemă. Pentru ca viaţa cuvintelor să fie

renăscută cred că trebuie să se revină la origini. Toate scrierile,

cele reprezentative ale oamenilor pe care fiecare popor le numeşte şanse,

cum sunt:

Biblia pentru creştini şi evrei

Vedele, Upanişadele - pentru indieni

Cărţile lui Confucius pentru chinezi

Pentru arabi Coranul

Cărţile acestea, pentru cineva pătruns de cuvânt, e suficient să citeşti

câteva din aceste cărţi ca dintr-o dată să dispară golul lăsat În

minte, criza actuală.

…

M - Eu, În contact cu arta abstractă, am simţit că nu trebuie să o neg

până nu-i ştiu limbajul. şi, prin simţire, văd că am o simţire isihastă

carpatină, fără să ştiu concret ce este, mi-am dat seama că trebuie să

cunoşti alfabetul să-i prinzi cheia. Am observat că e vorba de o exprimare

mai directă a unui sentiment.

Deci, arta nu se reduce la o filografiere, În cazul artei plastice. Când ai

senzaţia că ai spus totul, Îţi dai seama că există ceva care poate să spună

mai direct şi mai simplu. şi arta abstractă, În fond este o simplificare

a modului de exprimare.

V - O simplificare ca formă.

M - Ca formă, ca alfabet, mai abrubt. Nu Înseamnă că neagă arta figurativă.

Cred că e o completare.

V - Dar felul cum a evoluat, mereu cel care urmează parcă-l neagă pe cel din

faţa lui.

M - Îl neagă şi cel din urmă vine cu replica şi se Îmbogăţeşte. Aşa

văd eu.

V - La un moment dat, aţi văzut, au fost impresionişti, expresionişti,

cubişti. La un moment dat s-a ajuns la pictura petelor. Parcă nu se mai poate

controla linia lor.

M - Dar nu e negarea distrugerii. În final, când ajungi la pătrat alb pe fond

alb Îşi dau seama că pasul următor cere ajungerea la origini, dar În

spirală. Se trece iar la figurativ dar altfel.

…

În contactul cu Ciobanu, de care vă spuneam ieri seară. El a plecat de aicea

aproape gestualist. Gestulismul Îl considerau ceva aproape de animalic.

Numai că gestul e controlat de o serie de parametri - dimensiunea tabloului,

linii de forţă ale suprafeţei. Simţi că ţine dialogul cu suportul, cu

spaţiul care vrei să-l exprimi. Libertatea omului este blocată deja din

naştere. Aş Îndrăzni să spun că este blocată chiar Înaintea naşterii

prin părinţii săi. şi regresia ar putea continua până la păcatul

Adamic. şi În creştinism, cât eşti de liber, ai legi cărora trebuie să

te supui. Aşa şi În artă. O primă linie trasă ţi-o implică pe a doua.

şi deci...

V - Supunerea aceasta anumitor legi Îţi dă o libertate mai mare.

M - Probabil că aşa este.

V - Asta-i frumuseţea. Libertatea pe care o concepe omul, este falsă

libertate. Este prizonierul egoismului, concepţiilor. Supunându-se unor legi

Îşi măreşte libertatea.

M - Ciobanu a ajuns de la gestualism, impresionism cu tonuri Închise, a ajuns

aproape la renascentism.

V - Din ce mi-aţi spus, asta mi-a plăcut şi după cum scrieţi se pare că vă

apreciaţi, din ce mi-aţi spus despre el, nu ţine de un curent. Sunt mulţi

care apar ca nişte supernave. Nu sunt rolul unei şcoli. Ei vin şi spun

dintr-o dată ceea ce simt ei. Ceea ce trăiesc, fără să ţină cont de

o modalitate anume. Sunt spontani.

M - Veţi vedea. E cu tot felul de abordări proprii - nu se fereşte nici de

lucrurile obscene. Dar ele provoacă nişte contraste.

V - Deci e complex. Cum au apărut şi naivii În pictură. Ei apar În

cantităţile unor curente În afara tuturor.

M - Eu m-am apropiat de pictură prin pictura lui Goya. Îmi plăcea

coloritul...

V - Goya este un filosof al picturi.

M - E un modern al realului lui.

V - E un modern, dar În acelaşi timp e un meditativ şi precede suprareal

ca formă. ca fond e foarte puternic. Are ceva din Hieronimus Bosch, Ensor

Picasso ăştia

sunt aparte. Are o pictură profetică. Spun mai mult decât poate

recepta epoca

lor. Filosofează prin pictură şi trec dincolo de arta lor. Multe din

picturile lui Goya sunt meditaţii adânci asupra existenţei, asupra

problemelor de bază.

M - Dar vedeţi la astfel de exprimări prin negaţie. Părintele Ghelasie

spune că trebuie să avem o gândire pozitivă. Să nu folosim negarea.

V - Goya este În dispută cu răul din epocă. Răul bântuie prin istorie.

Multe din picturile lui Goya sunt meditaţii. şi Durrer.

M - Da. Durrer a căutat forme de exprimare, ca să revenim la limbaj forme

riguroase. Chiar sisteme prin care să controleze linia perspectiva. Chiar

instrumente.

V - Goya atrage atenţia asupra monstruozităţii din om. Goya mi-a plăcut şi

mie foarte mult. Atrage atenţia asupra căii periculoase a omenirii. Aceştia

sunt oamenii care-şi spiritualizează simţirile.

…

M - La ora actuală există pericolul mişcării New Edge care a prins mult

la oamenii de ştiinţă. Este o mişcare centrată pe ocultism. Un timişorean

are o monografie despre această mişcare. Ei susţin de intrarea pentru o

altă

zodie. Noi am trăit 1000 de ani În creştinism care este zodia

peştilor. Acum

se intră În zodia Vărsătorilor care ar avea corespondentul În această

mişcare...

M - Părinte, vă propun să continuăm discuţia Într-un dialog epistolar.

V - Bucuria este de partea mea.

M - Cred că este reciprocă.

Părintele m-a condus până la poartă unde, am mai stat jumătate de oră de

vorbă despre Sfântul Siluan Athonitul şi despre Înduhovnicire.