I. Căutând povăţuitor de suflete

Ioan-Mircea Popovici: Iisus, Lumina, a venit în lume ca tot cel ce crede în El, să nu rămână în întuneric. Împuţinatu-s-au adevărurile de la fiii oamenilor(Ps11,1), de aceea, Doamne, caut povăţuitor de suflete in Cuvântul Tău, prin părinţii care-i întâlnesc. Învăţat-am de la tatăl meu, preot-grădinar, că buruienile cresc de la sine, pe când plantele bune şi folositoare se cultiva prin multă îngrijire, nevoinţă, dragoste şi nădejde.

Nu dintr-un sindrom de victimizare şi nici din tentaţia inocenţei, ci din nevoia bunei ascultări şi a grijei bunului răspuns la Judecată, caut Înţelegere şi Lumină. În această căutare, nevoia unor Cuvinte despre suferinţă, o simt ca o ardere. Nu ca o tulburare, ci ca mărturie, în drumul spre „Învierea neamului”, care trebuie să vină cu o cernere de linişte a uitării.

Doamne, ajută credinţei mele, ca prin ea să-mi întăreşti lupta cea bună. Tu, Doamne, ajută, cu dragostea Ta, grădinii ce mă stăduiesc să o cultiv în sufletul meu, pustiit şi bolnav de prea puţină dragoste şi subţietate de credinţa. Ascultă glasul rugăciunii mele când mă rog către Tine, când ridic mâinile către lăcasul Tău cel Sânt. Că, la Tine este Izvorul Vieţii.

De la tatăl meu, preotul Georgie Popoviciu, care s-a urcat la ceruri(cum spune părintele Virgil Gheorghiu), multe mi-au rămas: „Vezi fiule lecţia grădinii şi nu uita că toate se fac la timpul lor. Săpatul, pentru a pregăti semănatul; plivitul, ca buruiana, planta cea rea, să nu înnabuşe planta cea bună, şi recoltatul, nici mai devreme, nici mai târziu. Şi de la Dumnezeu, toate-ţi vin la timpul lor, după cât eşti de pregătit să primeşti. Voia şi binecuvântare Domnului fie în şi pentru toate cele ce faci...”

Rog, Doamne, în Oceanul Adevărului Tău, dă-mi puterea de a vărsa o lacrimă. Tu, Doamne, ne-ai lăsat rânduială pentru a pregăti înfăţişarea noastă la Judecata Ta. Ajutat sunt, în strădania mea de a Te auzi, de cei din lume, şi mai ales, de cei retraşi din lume pentru a avea mai mult timp să stea de vorbă cu Tine.

Paşii îmi sunt purtaţi spre întâlnirea cu părintele Arsenie Papacioc, îndrumat de părinţii Vlasie şi Ghelasie de la Frăsinei. Nu las ca necuratul să-şi folosească arma amânării şi nici păcatul descurajării nu-l las să întineze vecinătatea mea.

Învredniceşte-mă, Doamne, să mă bucur de dragostea părintelui Arsenie.

II. Întâlnirea cu Părintele. Bucuria Crucii

Arsenie Papacioc: Nu mântuirea trebuie mai întâi urmărită, ci cucerirea lui Dumnezeu. Mai deunăzi, o doamnă literată m-a întrebat, legând cu începutul întrebării dumneavoastră, cu suferinţa. Spunea doamna: „Bine, bine şi noi care nu am suferit, suntem în primejdie să nu ne mântuim?”

La Dumnezeu nu este lucru cu o măsură omenească, ci urmăreşte cu orice chip suspinarea inimii noastre, care face cu mult mai mult decât o nevoinţă obligatorie, sau de tipic. Depinde foarte mult această calitate a „suspinării” acesteia.

Da, suferiţa are o valoare adevărat necuprinsă de mintea noastră, dacă este făcută pentru adevăr şi pentru Hristos. Şi, bineînţeles, conştient că suferi pentru adevăr, pentru concepţiile tale, verificat ca bune, creştine, este de un mare folos şi de o mare bucurie sufletească. De fapt, numai aşa se poate pune problema. Un sfat care poate fi valabil pentru toată lumea(şi laică, şi monahală) a suferinzilor. Pentru că, dorinţa noastră de mântuire, pentru fiecare din noi, numai pe cruce se poate vedea, înţelegând crucea ca fiind cea mai mare favoare a Pământului.

Concepţia de mântuire creştină tocmai asta este, suferinţa. Nu în sensul de a ne înhăma singuri la carul prigonitorilor şi nu ştiu mai ce. Însa, dacă susţinem adevărul cu adevărat, fără discuţie că începi să suferi, apărându-l. Pentru că sunt o serie întreagă de inşi, cum ne-a arătat istoria tuturor timpurilor, care ştiu să prigonească, ştiu să se afirme pe sine, jertfind fără milă pe alţii.

Vedeţi dumneavoastră, în perioada robilor nici nu contează în cunoştinţele noastre, stăpânii. Contează numai robii. Pentru că ei erau cei ce sufereau şi tot ei îi făceau pe stăpâni. Şi, foarte rar apreciem suferinţele robilor. Robii erau total desconsideraţi. Îmi amintesc de stăpânul care, încălzit prea tare de sobă porunceşte: „Mută soba de aici. Dar nu e mai simplu să mutăm masa? Ba da, dar la aşa ceva nu m-am gândit.” Asta este una din opreliştele noastre cu lumea. Să nu dispreţuim. Să considerăm un sărac. El este o persoană din Scriptură. Ăştia nu vor înceta niciodată. De ce-l desconsideri? Nu-i poţi da, că se poate să nu poţi, dar consideră-l.

La asta mă gândeam când doamna pomenită spunea că noi nu avem pentru ce suferi. Există. Nu poţi să iubeşti cu adevărat dacă nu suferi cu adevărat, dacă nu jertfeşti cu adevărat. Şi tocmai asta e crucea. Să duci ce nu-ţi convine. Şi totuşi duci.

Deci, acestui sărac poţi să-i arunci un cuvânt de folos sau o rugăciune: „Doamne, miluieşte-l”. Pentru că el nu trăieste numai cu fărâmitura de pâine care i-o dai tu, ci trăieşte şi el cu harul lui Dumnezeu. Poziţia asta de inconştinţă, de stăpân, asta este dezastrul societaţii.

Ar trebui, cu orice preţ, o mai mare iubire. Este o poruncă în sensul acesta: Să iubeşti pe fraţii tăi, pe duşmanii tăi. Nu e numai un sfat. Este o poruncă. Şi spun: La această poruncă, câţi fac lucrul acesta cu adevărat? Nu se aude decât din literatură să iubeşti pe vrăjmaşi.

Ioan-Mircea Popovici: Cred că e o parte din crucea de care vorbeaţi.

Arsenie Papacioc: Da. Sigur că da. Atunci când vrei să împlineşti un mare adevăr al Scripturii, care e nepracticabil oamenilor, cum ar fi „să iubeşti pe vrăjmaşii tăi” lumea renunţa la lucrul acesta; dacă poate să-l speculeze, să-l exploateze.

Nu putem iubi pentru că suntem şi noi într-un grad de prevertire, nu suntem în desăvârşire. Meritul este că tindem spre aşa ceva. Nu poţi să-l iubeşti. Dar, te-ai hotărât cu adevărat că trebuie să-l iubeşti? Ei, această hotărâre a ta, la nivelul zilei sau la nivelul întregii vieţi, poate că nu ajungi să desăvârşeşti, dar faptul că tu mereu gândeşti „doresc!”, şi în împrejurările care se ivesc, tu te situezi pe poziţia cât de cât a poruncii acesteia, nu ai să-l iubeşti, dar cel puţin ai să ajungi să nu-l urăşti, care înseamnă deja o poziţie de salvare a ta. Adică nu eşti în baltă, ci eşti pe Scară. Şi, e sigur că pe aceste trepte ale scării, fiind iniţial pe cea mai de jos, foarte uşor se poate ridica, fiindcă harul lui Dumnezeu vine peste noi, pentru că: Nu a zice, ci a mişca, înseamnă a ajunge.

Un lucru de care lumea nu ţine cont, harul. Care, de fapt nu se vede, cum zice Mântuitorul şi de aceea lumea nu crede. Nu există o dorinţă de împlinire, fără harul lui Dumnezeu. Isaia zice: „Dai voinţă iei putere”. Vedeţi? Conteaza foarte mult să ai voinţă, dar o voinţă pe care s-o pui în mişcare. Altfel, harul nu vine.

Mă gândesc la viaţa Sfântului Macarie Alexandriul. Este foarte edificatoare pentru „Dai voinţă, iei putere”. S-a hotărât acest tânăr, dintr-o familie de bogaţi din primele veacuri creştine, să nu se căsătorească, să păstreze o viaţă curată pentru Dumnezeu, pentru Mântuitorul. Dac cu o mare hotărâre. A trăi toată adolescenţa, toată tinereţea, în credinţa aceasta şi sigur că s-a adăugat sufleteşte gândind mereu aşa frumos, cu faptele creştine care le putea împlini la vremea lor, la gradul lor de înduhovnicie. Dar, a sosit vremea căsătoriei. Părinţii nu ştiau de aceste hotărâri frumoase ale lui. Cu părinţii nu se putea sta de vorbă aşa de uşor, pentru că există mai multe condiţii pentru ca tinerii să se căsătorească, printre care sunt şi acestea două:

· să se iubească;

· să aibă binecuvântarea părinţilor.

Noi ne găsim deseori, ca duhovnici, în situaţia ca aceste două lucruri să nu se potrivească. Personal am optat pentru iubirea tinerilor, pentru că s-ar putea ca unghiul de vedere al părinţilor să fie defectuos.

El, crescut în duhul cuminţeniei şi al ascultării, nu putea să se opună hotărârii părinţilor. Suporta greu ideea căsătoriei. Părinţii au avansat, au găsit o fată potrivită lui. A început petrecerea nunţii. El, în straie de sărbătoare dar foarte trist, nu înceta să se frământe. Tot aspectul de sărbătoare, mireasa delicată şi frumoasă, veselia celor din jur, nu au putut să-l înveselească. Se apropia sfârşitul petrecerii şi el trebuia să se retragă cu mireasa. În maximul disperării fuge de acasă. Observată absenţa lui, nuntaşii, în frunte cu mireasa, fug după el. Toţi sunt astfel împotriva dorinţei lui. Duşmani. Cel mai mare, in frunte, mireasa. În cale, îi iese un bătrân cu desaga în spinare. Prima fiinţa întâlnită de dincolo de duşmanii lui. Deci, un salvator. Se roaga de bătrân să-l ia cu el. Numai cu mari insintenţe, bătrânul care mergea în pustie, îl acceptă, după ce tânărul îi promite totală ascultare. Deşi prevenit de asprimea vieţii din pustie, tânărul îl urmează. Şi au stat în desăvârşita armonie trei ani. După trei ani, acel bătrân s-a ridicat în sus. Era Arhanghelul Rafael.

Dai voinţă, iei putere! Şi Dumnezeu i-a trimis har, tocmai atunci când el a mişcat. Dacă nu mişca, harul nu venea. Viaţa lui mai departe este foarte frumoasă, cu trai în pustie. Este Sfântul Macarie Alexandrinul. Vreau doar să amintesc de faptul că a găsit o leoaică moartă, cu doi pui de alăptat. A luat puii şi a hrănit cu muguri. S-au făcut doi lei foarte mari. Şi aceştia erau ucenicii lui. Plecau ziua la vânătoare şi pe vizitatori îi prevenea să nu se sperie de ucenicii lui.

Multe încercări a cunoscut. Lupta cu dracul. Să-l trimită în lume. „Te-ai făcut înţelept. Du-te în lume să-i înveţi”. „Dar unde m-am făcut înţelept? În pustie. În pustie rămân”. O dată, ca să-şi bată joc de dracul, s-a culcat în colibă, cu capul înlăuntru şi picioarele afară. Picioarele duce-ţi-le lumii, capul nu vi-l dau”. De unde se înţelege că, dacă nu-i o hotărâre, nu e nici virtute, nu e nici păcat.

De aceasta vă spun că, în suferinţa aceasta, oriunde ar fi ea, oricum ar fi ea, trebuie să ai conştiinţa că tu eşti prezent în faţa lui Dumnezeu cu ce ţi s-a dat să duci. Suferinţa este foarte grea. Pentru că ai de-a face cu lume necredincioasă sau nepregătită duhovniceşte, ba străini, sau te afli pe cartea neagră să te omoare prin diferite sisteme, lucru care s-a întâmplat frecvent.

În ce ma priveşte, m-au urmărit permanent ca să mă ucidă. Aveau ei un obicei de supliciu. O metodă diabolică. Te băgau la răcitor. Îmi era foarte greu să suport răcoarea aceea nemaipomenită, care era acolo, dezbrăcat cum eram, doar cu o cămaşă pe mine într-o cameră îngheţată. Ei, acolo erau marile procese. Acolo erau cele 360 grade ale adevăratei cruci. N-a mântuit Mântuitorul lumea, în dreptatea şi în minunile care le-a făcut, decât când s-a aşezat pe cruce. El suferea pe cruce şi se văita Satana. Aicea a ucis răul. Şi acolo, cum spuneam, când nu mai aveai siguranţa că trăieşti în ora care urmează(eram mereu urmăriţi pe vizitele lor, ca în caz că ai murit să te scoată de acolo).

Nu vă mai spun de condiţiile care erau. De la cinci dimineaţa până la zece seara când se făcea stingerea, trebuia să stai în picioare. Nu era nimic decât beton, stăteai lipit de perete, suflând în mâini şi nu aveai putere să sufli. Şi atunci, aveai un contact cu Dumnezeu.

(Ioan-Mircea Popovici: la aceste cuvinte, faţa părintelui se luminează. Acel „atunci”, răspicat şi tare, sunet prelung se transformă în ACUM. Acum avea din nou întâlnirea cu Dumnezeu. Se face linişte şi eu mă fac mic şi mă ruşinez de prezenţa mea la rememorarea durerii părintelui, şi plâng în mine. Şi mă bucur de lumina apărută pe faţa părintelui şi de întâlnirea lui de acum, cu Dumnezeu. Se face linişte şi, într-un târziu, părintele, cercetându-mă, cu privirea în care rămăsese o deschizătură de cer, continuă. Tresar şi părintele continuă, accentuând pe fiecare „tu” ca pentru a-mi sugera încărcarea eul-ui cu Dumnezeu pentru fiecare „tu”, de care mărturisire se teme să nu iasă din „smerita smerenie”).

Tot „tu” erai din punct de vedere concepţional. Tot „tu” erai conştient pentru ce eşti acolo. Nici nu mai contau duşmanii tăi. Conta adevărul la care slujeai „tu”. Ei bine, vă spun... raţional, nu se poate spune bucuria aceasta. Bucuria Crucii. Foarte greu. Dar, erai în contact direct cu o veşnicie, care era reprezentată prin Iisus Hristos.

(Ioan-Mircea Popovici: Aceeaşi lumină pe faţa părintelui şi aceeaşi bucuri în privire ca la prima mărturisire a întâlnirii cu divinul).

Bine, aicea se puteau întâmpla foarte multe încurajări divine văzute şi nevăzute. Foarte greu de spus. Pentru că, dacă se întâmplă un semn ceresc în viaţa unui om creştin, o minune, cum vrea lumea să-i spună şi chiar am fost întrebat de mulţi, pe unde am trăit, şi pustii şi puşcării dacă s-a întâmplă o minune, cel dintâi lucru care simţi nevoia să-l respecţi este: să nu vorbeşti. Tu încurajează lumea. Dacă lumea vrea să mă creadă, zice Mântuitorul, prin tot ce-am spus şi prin tot ce-am făcut, păcat nu ar avea dacă mi-ar crede. Lumea e făcută toată, tot insul, de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu.

El, insu, este înzestrat cu toate calităţile să-l urmeze, să-l cucerească pe Dumnezeu. Şi atunci, tot omul are putere de discernământ, oricât de mică, oricât de mare, pentru ca să asigure existenţa lui sufletească, nu mai vorbesc de cea trupească pentru care ne îngrijim prea mult. Aşa că, e foarte greu să spui şi este interzis să spui. Pentru că ea, cât de sublimă e, bucuria crucii, nu poate şi nu trebuie difuzată. Vedeţi, te ţii să nu credezi, pentru a rămâne un erou al lui Hristos cu orice preţ, dacă ieşi şi păşeşti în lumea comodă de acuma, e un lucru de neuitat acele 360 de grade trăite de tine în „răcitoare” şi în loviri şi lanţuri încât ar fi o foarte mare greşeală din partea lumii de a nu se angaja la îndreptarea lucrurilor. Măcar cât de cât.

Ne facem datoria să spunem lucrul acesta. Eu nu mă pot prezenta ca un om care am suferit. Ce-am suferit? Mă pot eu măsurat cu o smerenie adevărată? Rămâneţi într-o smerenie potrivită cu existenţa. Cum nu ştii cănd eşti smerit şi nu ştii că smerenia are un sfârşit, să fii mereu smerit.

Kant, bunăoară, spune că două lucruri îi umplu sufletul de admiraţie:

· Cerul înstelat deasupra mea

· Legea morală din mine.

Ei bine, Kant, în subţietatea cerbiciei lui, nu putea să spună mai mult. Dar, un creştin adevărat, un mare creştin, mută stelele, astrele şi opreşte Soarele pe loc. Pentru că este un Dumnezeu dupa har.

Nu trebuie să se dispreţuiască omul că el nu e pe scară. Din momentul în care ai drumurile deschise, toate, cu harurile, care te pun deasupra firii, nu fi descurajat. E necesar să ai bună credinţă şi să mişti, nu să stai pe loc. Oricine ai fi. V-aţi întâlnit cu tânărul acela, aici, în uşă la mine. A terminat teologia şi intenţionează să mă întâlnească mai des. Am făcut chiar o convenţie cum să ne întâlnim.

M-a întrebat:

-Dacă eu aş pleca în pustie, ce carte aş lua cu mine?

-Mai întâi de toate, n-ai să poţi pleca cu nici o carte.

Pleci cu tine şi tu eşti cerul şi pământul.

-Eu sigur că aş lua Scriptura.

-Pustia îţi oferă atât de multe lucruri încât nu mai e nevoie să le citeşti, că le trăieşti.

Şi asta spun, domnu’Mircea. Nu e puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine. Şi nu e puţin lucru să gândeşti despre tine că meriţi iadul, nădăjduind la Hristos. Cine poate să spună: Merit mântuire? M-au întrebat mulţi, chiar literaţi, dacă ei se mântuiesc. Zic: „Nu ştiu. Nu cred. Că există faptă care să nu ne atingă cu păcat”. Cum zicea un înţelept în vechime( îl acuzau de nişte lucruri): „Dacă ar şti aceştia câte am făcut, m-ar ucide”. Care îndrăzneşte să spună că el merită mântuire? Nu se poate decât cu harul lui Dumnezeu. Însa este nepermis, având în vedere un Dumnezeu, cu totul iubitor, să stai nepăsător, să te găsească pe drumul acesra. „Că faptele şi viaţa mea e viaţa de iad nădăjduind la Mântuitorul?” Sigur că da. Este altceva. Pot să spun că mă mântuirsc?

Cineva îmi spune altceva: „Eu sunt foarte sigur că mă mântuiesc”. Ei, nu te supăra, eşti mai puţin ortodox, daca spui aşa. Şi nu era oricine. Dar, nu trebuie privite raţional lucrurile. Le comparăm, le cântărim. Nu! Lucrurile aceste sunt nişte lucruri de mare simţire. „L’esprit de finesse”, zice francezul. Spirit de mare fineţe.

Ioan-Mircea Popovici: Părinte Arhimandrit, în scrierile dumneavoastră spuneţi: „să nu cârtim”. Dar, când vezi că cineva nu este pe drum bun, nu este păcat să nu-i spui? Am o colegă care, deşi credincioasă, fiind adepta maicii Veronica, a alunecat cu credinţa în reîncarnare, departe de imaginea lumii ortodoxe. S-a supărat pe mine când i-am spus că prin ideile ei despre reîncarnare, trebuie să vadă în ce religie îşi gaseşte locul întrucât în creştinism nu are loc.

Arsenie Papacioc: Dacă este vorba despre rătăcita Veronica, nu merită să mai vorbim. I-aţi spus bine ce i-aţi spus. Aceasta nu este cârtire. Cum spun Sfinţii Părinţi: „ O dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia oară fă-te sabie”. Nu ai cum să admiţi ereziile. Însuşi Ioan Gura de Aur zice „să-l plesneşti pe cel care bârfeşte şi face blasfemie”. Avem libertatea să ne apărăm adevărul, chiar integritatea trupească avem dreptul să ne-o apărăm. A venit la mine un domn ieri, într-un costum, mai multe de baie, să-mi spună: „ Sunt supărat pe Sinodul Întai Ecumenic că a scos reîncarnarea în care cred cum cred în soare”. Vă daţi seama ce rătăcire!

I.Mircea Popovici: Poate este într-o mare suferinţă şi acceptă o minciună pentru a împăca lucrurile.

Arsenie Papacioc: Nu e nici o greşeală să înfruntăm astfel de oameni. Ar fi o laşitate dacă ai tăcea, în loc să spui adevărul. Eu mi-am făcut datoria să-i spun că face o mare greşeală. Putea să vină să-mi spună: „Părinte, învaţă-mă în legătura cu...”. dar dacă vii să mă convingi pe mine, te poftesc afară.

Dacă se poartă cineva rău cu dumneavoastră pentru credinţa care o aveţi, fiţi sigur că aceştia sunt soldaţi în armata duşmanului, care-i diavolul, care ne urăşte. Şi de aceea este nesuferit, că nu ştie să iubească. Nu vă temeţi pentru adevărul dumneavoastră. Putea Iisus Hristos să nu spună adevărul?Sau Apostolii? Este o mare pacoste pe capul bisericii noaste Veronica aceasta. Şi cei de la Pucioasa la fel. Mai în glumă, mai în serios, am răspuns cuiva, legat de „Noul Ierusalim” de la Pucioasa: „La o analiză de laborator, e prea multă pucioasă acolo”.

Ioan-Mircea Popovici: Sărut-mâna părinte, pentru cuvântul de învăţătură, şi poate, înspre toamnă să continuăm ce am început.

A.Papacioc: Bine, domnule Mircea. Nu sunt mai puţin încântat să vă cunosc. Darul care poate să vi-l facă un preot este ca să vă pomenească în viaţa lui.

Ioan-Mircea Popovici: Mulţumesc mult, părinte. Doamne Ajută!

III. În loc de încheiere

Ioan-Mircea Popovici: Cred că, de la Dumnezeu este gândul, de a ajunge ca faptele să-mi fie ca rugăciunea isihastului. Ca o întâmpinare a vindecării neamului este Cuvântul lui Dumnezeu. Nu hulă, nu ură, nu răzbunare, nu încrâncenare si nici resentimente, ci iubire de Duh Sfânt şi de învăţătură a lui Hristos. Orice popor îşi însuşeşte o misiune istorică. Se zideşte în jurul ei, şi mai devreme sau mai târziu, întâlneşte planul lui Dumnezeu. Întâlnirea aceasta este meditată de Biserică.

Întâlnirea dintre om si Dumnezeu este adevărată dacă omul o face în şi prin biserică. Ieşirea din criza de comunicare o caut de trei ani. Renunţând la abstracţiile matematicii, de trei ani scriu. Cer acum luminarea pentru ca, prin voia lui Dumnezeu, să rămână cuvântul bun.

Mărturisesc densitatea ispitelor din juru-mi. Toate se ating de Scara mea. Nivelul apei creşte şi sentimentul neputinţei slăbeşte la fiecare întâlnire cu Casa lui Dumnezeu. Uneori discut cu ispitele, crezând că am uitat Calea. Dar Tu, Doamne, ca pe Petru care s-a îndoit pe ape, mă ţii de mână, prin Biserică, familie, prieteni de adevăr şi duşmani slabi. Precum trestiei i-ai dat noduri să se întărească, nouă, Doamne, ne-ai dat dumnezeire prin Facere, lăsându-ne Rugăciunea, Învăţătorul şi Duhul Sfânt. Dă-mi, Doamne , puterea să-ţi împlinesc porunca iubirii de vrăjmaşi şi celelalte porunci îmi vor fi uşoare.

I - Cer, Doamne, Lumină în Porunca Iubirii

Ioan - Mircea Popovici: Părinte Arsenie, cu aproape un an şi jumătate în urmă, mi-aţi acordat un ceas de taină, împărtăşindu-mi gânduri de învăţătură despre suferinţă... Pentru ca iubirea şi căldura creştinului să devină prescură ce se întrupează pe Sfântul Altar al ortodoxiei româneşti, o bună înţelegere a Poruncii iubirii, simt eu că e necesară, şi, mai cu seamă, cea mai grea poruncă. Porunca iubirii de vrăjmaşi. Pentru aceasta din urmă, mă nevoiesc Părinte. Cu vârsta, ispitele pe această temă, apărute nu demult, nu vor să slăbească. Ţărmul murdar lăsat de tăvălugul tras de "boul roşu" se curăţă de stârvuri şi se resfinţeşte prin memoria oaselor şi a sângelui ce îmbibă pământul pe care călcăm. De toţi acei care au mărturisit pentru Adevăr, Dreptate, Libertate şi Credinţă ne apropiem cu smerenie, cântând, ca jurământ de credinţă, la fiecare Sfântă Liturghie:

Cu noi este Dumnezeu,

înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poate că mai trebuie pocăinţă până să pot cere: "Luminează-mi haina sufletului meu. Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte". Cercetez îmbrăcămintea mea şi nu am, încă, albită cămaşa să pot intra în Cămara Ta. Mântuitorule, încălţaţi trecem prin viaţă, străini de memoria piciorului desculţ... Tac la Porţile Timpului spre a auzi galopul Călăreţului vestitor de Adevăr-Netrunchiat. Curg Cuvintele-mi, săpând, chiuretând, urlând, spălând, ruşinând, ne-ncetat. în Cascade, căutând şes de odihnă şi de rugă, retrag gândul în mine şi-l găsesc sufocat de Cuvinte, năpădit cu imagini de sate golite de tineri, cu bătrâni neputincioşi, iubitori de pământ şi eroi fără de morminte. Tac la Porţile Timpului scriind Fericirile cu pana sângerândă a îngerilor plecaţi. însetaţi şi ocărâţi pentru dreptate, fiii lui Dumnezeu acum chemaţi:

Luminători de neam

Luminători de neam, şi-apărători de glie

Rugăm Cuvântul Vostru ne dă curat, tărie.

Cu Crucea şi credinţa ne-om aminti de fraţi

Acum sau niciodată, să fim uniţi, bărbaţi,

Hristos în fiecare, iubire de duşman

Sădit-a la-nceputuri. Se duce totu-n van?

Să separăm minciuna, gunoiul şi urâtul

La umbra Crucii, Doamne, duşmanii-ţi dau cu râtul.

Ajută-ne Hristoase, cămaşa-ţi să-mbrăcăm

Cuvântul vie-n Faptă. Prin rugă Te-ascultăm.

Ne-nvredniceşte Doamne ca Ţie să-Ţi urmăm

Şi cânt de mulţumire, creştini, să înălţăm!

Reflexul luptei pentru mântuire este memoria şi rugăciunea, urmate de fapta de limpezire. Ţuţea zicea: Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea. Ea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact direct cu Dumnezeu. Toată Academia Română poate fi înlocuită cu un preot care se roagă, pentru că Dumnezeu este cu el". De aceea, Părinte, vin să iau lumină pentru "Porunca Iubirii de duşmani".

II - Răspunsul Părintelui Arsenie Papacioc:

Sunt multe felurile în care putem să răspundem acestei porunci. Mai întâi. Iubire, Iubire, Iubire...

IUBIREA este criteriul de judecată al omului. Tot ce se greşeşte împotriva iubirii, este niţel încadrat la crimă. Sfântul Grigorie de Nazians (Teologul) spune că de orice cuvânt vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos şi adaug eu. cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Este poruncă, nu un sfat, iubirea de vrăjmaş. Şi nu este o utopie. Nu este imposibil. Dacă spune Hristos, e realizabil. La acest lucru trebuie să gândească lumea şi cu aceasta să înceapă. Dacă este poruncă, înseamnă că este posibilă pentru că suntem înzestraţi de Dumnezeu singur, numai pentru El, cu zestrea cea mai bogată. Deci, a iubi înseamnă a îndrăzni să te asemeni cu Dumnezeu, după har, bineînţeles.

Am făcut o constatare pe care o poate face oricine şi or fi şi făcut-o şi altii. Despre acest Cuvânt al Mântuitorului nu cunoaştem decât din literatură. Aş vrea să mă bucur foarte mult, să văd pe cineva care începe să-şi pună problema asta serios şi să încerce să iubească pe vrăjmaşi. Nu este un lucru uşor, pentru că suntem o fire pervertită, dar lupta care trebuie să o dăm fiecare, în fiecare clipă, este să ieşim din pervertire, să ieşim din starea negativă, să ne instalăm în ceea ce de fapt suntem. Dacă ne-a făcut Dumnezeu singur, numai pentru El şi dacă ne-a răscumpărat Hristos, şi ne-a înnoit, preţuim cât preţuieşte El. Consider că nu e o îndrăzneală să vorbim, în felul ăsta. Pentru că iubirea lui Dumnezeu nu este mărginită. Se spune că un om dăruieşte după puterea lui. Şi ce dăruieşte? Dăruieşte ceva care să mulţumească pe celălalt şi să fie şi el mulţumit. De fapt, el caută banul cel mai mic pentru a scăpa de cel care intinde mâna. Dumnezeu însă nu dăruieşte lucruri mărunte. Dăruieşte după rang şi dă toată împărăţia Lui. Si dacă este vorba de a fi atât de pretuiti în punctul de ajungere, trebuie să ne îngrijorăm de cele ce a spus, pe care le uităm mereu, deşi unele sunt porunci. A spus aşa: "Fără de Mine nu veti putea face nimic". A spus lucrul acesta şi s-a repetat în alte randuri "Indrăzniţi, Eu am biruit lumea". Lucrul acesta îl priveşte pe fiecare dintre noi. El fiind tulpina, noi mlădiţele. Vă închipuiţi că nu putem face absolut nimic, o răsuflare măcar, fără tulpină, fără seva Lui. In legătură cu acest citat din Scriptură, "Fără de Mine nu veţi putea face nimic", în anul 419 s-a făcut un Sinod local, la Cartagina, printre obiectivele sinodului fiind şi aceasta, lumea uitând că a spus Hristos "fără de Mine nu puteţi face nimic". Oamenii erau (şi sunt) cerbicoşi "cu am facut, eu fac, eu pot". Sistemul acesta de a trăi şi de a se automultumi omul, e fals, şi omul nu-şi mai aminteşte de Dumnezeu, prin egocentrism omul situându-se în centru lucrurilor. Canonul 124 de la sinodul de la Cartagina spune: "in legătură cu citatul Mântuitorului, "fără de Mine nu veti putea face nimic" şi dacă crezi că poti ceva, anatema să fii". Anatema este cea mai grea pedeapsă ce o poate da Biserica. Deci Părinţii se îngrijeau de orice Cuvânt al Mântuitorului, nimic din ce a spus nefiind în plus. "Tot ce ai spus Tu e adevărat, lisuse.". Dacă se ţine cont de lucrul acesta, cel putin cu o măsură oarecare, dar nu cu nepăsare continuă, acesta ne duce şi la marele semn de întrebare: Cum să iubim pe vrăjmaşul nostru? Vedeţi, la nivelul zilei sau poate chiar la nivelul vieţii, nu este atât de uşor, că e firea care trebuie doborâtă cu orice chip. Dar nici nu putem, cu darul care a dat Dumnezeu, tăcuţi "singur numai pentru El", să fim nepăsători cu această poruncă. Şi mi se pare, aceasta îmboldeşte mai mult decât aceea să fiu comod cu privire la duşmani, şi treaba lor. Nu, Omul să înceapă, cel puţin cu aceea să nu-l urască pe vrăjmaş. Pentru că noi suntem făcuţi de Dumnezeu, nu numai pentru noi înşine ci pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Nu numai pentru comunitate. Dacă fratele tău suferă undeva, să te doară şi pe tine. Raiul nu-l poţi vedea dacă nu laşi să-l vadă celălalt întâi. Aş putea spune, aşa cum s-a spus: tragedia întregii omeniri trebuie pusă ca propriile tale greşeli. Dacă este aşa, atunci vedem ce legătură mare este intre noi, Creatia lui Dumnezeu. Geşeala mare este că se izolează omul de acestea, se retrage în sine, egoismul feroce, drac gol, ştiti...!

Să încerci să-l iubeşti pe vrăjmaş. Dar cu insistenţă. N-ai să poţi deodată. Dar ajungi în stadiul că nu-l urăşti, care înseamnă că eşti salvat pe scară. Nu mai eşti în baltă, eşti pe o treaptă de Scară. Din momentul în care eşti pe o treaptă salvatoare, să ştiţi că există un proces evolutiv, în legătură cu următoarea treaptă, mult mai uşor, pentru că nu e vorba numai de puterea ta. E vorba de harul lui Dumnezeu, dacă tu lupţi şi mergi. Că nu "a zice" ci "a mişca" înseamnă "a ajunge". Dai voinţă, iei putere. Altfel nu. Cu nici un chip nu ne mântuie marile noastre fapte bune, fără Harul lui Dumnezeu. Numai la El este cu putinţă, dar să ne găsească pe noi pe drum. Deci, dacă ne găseşte pe drumul acesta, gândind mereu să ne iubim vrăjmaşii, (pentru că asta e greşeala, omul rămâne bulgăre, fără simţire), mereu ne va ajuta Harul lui Dumnezeu. Şi dacă moartea te găseşte în luptă cu aceasta, indiferent la ce nivel te găseşte, te ajuta harul lui Dumnezeu şi mori iubitor de vrăjmaşi. Pentru că ajută Harul lui Dumnezeu. El ştie firea noastră cum arată.

Mântuitorul era pe cruce şi se vaita Satana. A iubi pe vrăjmaşi e un punct central al învăţăturii creştine care ţine de criteriul de judecată, care este Iubirea. Trebuie să iubim. Vedeţi dumneavostră, fiinţa omenească, fiziologică, este o mică lume, un microcosmos, întreaga creaţie a lui Dumnezeu există în această fiinţă. Fiecare mădular e mădularul lui Hristos. Dacă degetul acesta, cel mai mic, suferă, toate mădularele suferă cu el. Nu trebuie să ne izolăm dc creaţia lui Dumnezeu prin diferite alte preocupări care sunt amăgeli egoiste. Că cu am viaţa mea, Dumnezeul meu... Nu! învăţătura creştină e valabilă pentru toată lumea, obligă pe toată lumea. Cine încearcă cu adevărat să dea atenţie mai multă la porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaş, să ştiţi că se găseşte angajat în idealul cel mai înalt, fericirea noastră veşnică. Nu aceste mici dăruiri pe carc le facem pe ici pe colea, care nici nu ne costă şi care nu e jertfă. Şi dacă nu e jertfă, nu e lumină.

Jertfă este să dai din ce nu ai. Conceptul de mântuire creştină e jertfa. Mântuitorul făcea dreptăţi mari învia morţi, dar nu mântuise încă lumea. Dracul era încă puternic. Dar când s-a jertfit a ajuns la desăvârşire. Aceasta a fost actul cu care îşi împlineşte marea îndatorire, că "pentru aceasta m-a trimis Tatăl Meu". Mântuitorul era pe cruce şi se văita Satana. Până atunci fugea, nu se lăsa, dar era încă tare. "Astăzi va veni judecata vrăjmaşului acestuia, a lumii aceasteia". Aşa că. acel care se angajează la această mare luptă, care e posibilă cu Harul lui Dumnezeu, este cu adevărat slujitor al idealului celui mai înalt, să creeze în noi sentimentul veşniciei. Nu e puţin lucru.

Ce face omul acesta de e liniştit!? Dacă vezi doi oameni vrăjmăşindu-se, pentru a-i ajuta pe cei doi, prin propria ta viaţă, ridici celor care se vrăjmăşesc, semne de întrebare. "Ce face omul acesta de e liniştit!?" se vor întreba ei. Prin propria ta vieţuire, poţi să-l înveţi pe celălalt. Dacă eşti provocat, sau dacă, cu dibăcie, provoci discuţia, începi discuţia după stadiul in care se găseşte pregătit duhovniceşte. Cu putinţa ta de a ataca. Fără discuţie că cei din jur trebuie să se folosească de propria ta viaţă. Uite! Eu eram în Braşov, într-o maşină, musafir. Cel de la volan, un fiu duhovnicesc, a oprit maşina în târg. Eu am văzut jos, în faţa maşinii un obiect şi în acelaşi timp am auzit vaiete în târg. Curios, m-am apropiat de obiect, să văd ce-i acolo. Când colo, era un portfel, plin cu bani. Banii mei! se plângea omul care pierduse banii. Am înţeles că găsisem banii omului. Am mers la el şi în faţa lumii, i-am spus: "Domnule, ţi l-am găsit eu. Poftim!" Cu chipul meu, cu barbă, vă închipuiţi. Toată lumea a început să se închine şi am avut o mare bucurie. Lumea fugea cu pomelnice după mine... Deci, numai cu mult tact putem interveni in lume. Mai mult, prin propria noastră ”dezinfectare” aducem un "miros" atractiv. Dumnezeu lucrează pentru fiecare, cu fiecare. Nu ne lasă ca instrumente izolate. Ne dă virtuţi, ne dă încercări. Prost e omul când e nepăsător, trăieşte de azi pe mâine, nu ştie cât de preţioasă e clipa care o trăim. De aceea, pot să spun ca orice clipă poate fi un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune. Mai mult decât o rugăciune de tipic, sau făcută obligatoriu. Ajutăm pe alţii cu propria noastra viaţă, mult mai mult, şi pe cei învrăjbiţi între ei ii ajutăm tot prin curăţirea noastră. Dar, să ştiţi că există şi iad dacă omul nu vrea şi nu vrea ... Aş vrea să ştiu, am spus de atâtea ori, ce înseamnă nepăsarea aceasta, când auziţi bătăile clopotelor? Nu sună niciodată un clopot dacă nu e forţat de o necesitate religioasă. "Cheama vii, plânge morţii, împrăştie viforul". Vedeţi? Sunt atâtea semne care să-l trezească pe om, în sufletul românului exista această sensibilitate mai mult ca la popoarele occidentale, la care s-au tocit aceste fibre (spiritul de fineţe). Dumnezeu face să se trezească mai mulţi, prin trezirea unuia. Mergerea la biserică, spovedania, îl fac, pe Dumnezeu să te întrebe uneori (şi atuncea soseşte momentul să te explici) şi pentru vrăjmaş. Cel mai mult face rugăciunea pentru el. Mulţi mă întreabă, cum astâmpărăm năravurile acestea rele, ispitirile acestea. Şi în politică şi in viaţa de zi cu zi. Eu spun că prin propria ta viaţă. Du o viaţă creştină, roagă-te la Dumnezeu pentru ei toţi. Mult, enorm de mult face. Pentru că, toată darea cea bună tot de sus vine, de la Părintele Luminilor. Şi dacă tu-L rogi, îi place că tu te-ai rugat, îi place că tu iubeşti un ticălos sau un nepăsător, şi Dumnezeu îl ajută să se îndrepte.

Cu privire la săraci, adesea spun lumii: "Vedeti cum sunteţi? Căutăţi întotdeauna banul cel mai mic. Acela întinde mâna, nu să-ţi ceară, ci să-ţi dea împărăţia cerului şi tu nu observi". Să zicem că n-ai. Dar consideră-I. Foarte mulţi se bucură când îl consideri şi pe el. Odată neavând la mine bani, am dat mâna la unul; era fără picioare. I-am spus: "doar o batistă am în buzunar, dar îţi dau o mână". Mi-a spus: "Părinte, aşa ceva nu mi-a dat nimeni". Şi am văzut câtă nevoie au de preţuire. Nu de dispreţ. Chiar duminică, am făcut cerere pentru un copil, care urma să se opereze, şi mama copilului nu avea bani să-i facă operaţie. Le-am sus: "E copilul nostru, al tuturor. Săriţi să salvăm un copil! Să salvăm un copil, mamelor!" Niciodată, când am făcut apel, nu s-a adunat cât s-a adunat făcând chemare la suflet de mamă. Să stăm mereu într-o poziţie de trezvie, într-o poziţie de prezenţă, într-o nevoinţă continuă, în această stare de vibraţie continua către Dumnezeu. Fiti sigur că atunci cunoşti ce ai de facut. De multe ori spun: "Credeţi că ştiti cum să vă mântuiţi? Aşteptaţi cuvânt?” îmi amintesc că, în copilărie fiind, într-o duminică, mama întorcându-se de la biserică, ne-a povestit că a venit un călugăr la noi la biserică. Lucru rar. Auzeam numai aşa, din poveşti, de călugăr. Şi mama era încântată de frumuseţea vorbirii călugărului. Şi ce-a vorbit, mămică? am întrebat-o noi. fraţii. Nu ştiu, mamă, dar a vorbit tare frumos.

loan - Mircea Popovici: Părinte, în relaţia cu duşmanul, de multe ori văd lucrarea diavolului. Când vezi că diavolul e puternic, cum poţi tu să legi lucrurile spre bine?

Arsenie Papacioc: Mai întâi să ştiţi că diavolul e un tolerat. El nu e o putere. Dar are şi el o misiune. Unii mă întreabă: cum să scăpăm de dracu? Dar eu spun: ce ne facem fară dracu? Ne ispiteşte şi ne duce în stare de smerenie autentică, mai mult decât o smerenie raţionalizată, sau mai mult, nedefinită, că e smerit mândruleţul. Dracul insă, nu glumeşte în intenţiile lui, şi atunci, vă daţi seama, tu care eşti scânteios, şi ajutat de darul lui Dumnezeu, te foloseşti de el. Se pune o întrebare practică: de ce Dumnezeu, care i-a luat toate coarnele şi puterea, i-a lăsat numai vârful cozii, de ce nu l-a luat de tot? Pentru că e foarte necesar. Ne arată cine suntem. Este nevoie de frecuş, de comparaţia lucrurilor, a gândurilor tale, comparaţia a ceea ce este desăvârşit cu ceea ce e cu totul şi cu totul murdar. Şi iadul înseamnă marea durere a lui Dumnezeu. Ei sunt iubiţi mai departe, şi în iad, Dumnezeu, cum se spune, poate face orice, numai să-şi calce cuvântul nu. A spus aşa, acesta e cuvântul drept. A spus: "lubeste-ţi vrăjmaşul!", aşa este. Nu poţi să mergi cu simulacrul de pocăinţă crezind că e destul şi atât. Sau cu nepăsare totală... Ce nu face Dumnezeu ca să salveze omul?? Omule, de ţi-ai cunoaşte valoarea! Mă bucur foarte mult că v-aţi ţinut de cuvânt şi aţi fost punctual. Dumnezeu să te aibă în pază, domnule Mircea. Amin! Şi mă scuzaţi pentru puţinul care l-am spus.

III - înţelegerea mea

loan-Mircea Popovici: Dumnezeu să ne dea sănătate Părinte Arsenie şi, în timp, să rotunjim împreună la tălmăcirea Poruncii Iubirii de vrăjmaşi. Mă rog lui Dumnezeu ca sămânţa de tălmăcire să rodeasca.

Dă Doamne, să ajung să văd

Sfârşitul tristului prăpăd,

Cerul senin, dc îngeri plin.

Şi-n dor de Tine, să iubim

Ca cei vrăjmaşi să-şi spună fraţi.

Cu Chip frumos, înseninaţi.

Fraţii, se ştic-n loc curat

Tu ne uneşti, ca împărat.

Ne păstoreşte răbdător,

lubindu-ţi nesecat izvor.

Lumina dă-ne-o, zi de zi.

Ne eşti căldura lui "a fi"

Duşman? Cc c acela, frate?

E cel cu necuratu-n spate.

Cel cc se luptă pentru tine

Să te smereşti, să-ţi fie bine...

MEDITATIE LUCRUL CARE TREBUIE (1)

Un lucru care trebuie: să iertăm

Corneliu C.

Ingăduiţi-vă unii pc alţii, şi daca unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. "Cum v-a iertat Hristos. aşa iertati-va şi voi” (Col.3. 13). Viaţa omului credincios trebuie trăită în aşa fel încât să oglindească chipul Domnului lisus Hristos. Dacă în trăirea noastră de fiecare zi vom arăta dragoste, iertare, smerenie, blândeţe, bunătate, prin aceasta vom dovedi că lisus Hristos locuicşte prin credinţă în inimile noastre şi trăieşte în noi. Puterea de a ierta este una dintre virtuţile creştine foarte importante. Apostolul Pavcl scrie: ”...daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul”. Desigur, nu este uşor să fii gata să-l ierţi pe cel ce te-a jignit. Nu este uşor să uiţi o ofensă pe care ţi-a adus-o cineva. Şi nu este uşor pentru că în noi exista acea fire veche care atunci când este atinsă se şifonează foarte repede. Dar cu toate acestea, credincioşii adevăraţi trebuie să fie gata întotdeauna să ierte.

Această învăţătură este dată foarte clar chiar de Domnul lisus Hristos, în rugăciunea " Tatăl nostru" unde ne arată cum trebuie să ne rugăm când este vorba de iertare, spunând: "... si ne iarta noua greşelile noastre, precum şi noi iertam gresitilor noştri”.

Cu părintele Vlase

M - Eu nu-i condamn nici pe naţionalişti. Fiecare-şi ţine neamul. În

general, omul de ştiinţă are naivităţile lui şi au profitat alţii de

el.

V - În carte păreţi foarte pozitiv. Cartea este şi o meditaţie totodată.

Mie mi-a plăcut foarte mult. Părintele citeşte ceea ce-l ajută pe el

foarte mult. Este preocupat de cărţile cu probleme dogmatice şi, În

acelaşi timp şi cărţi de filosofie fundamentală.

...

M - Cum a ajuns părintele la scrierile lui? Care sunt temeiurile

scrisului lui?

V - Dintr-o nevoie. A fost silit să scrie.

M - Dânsul Îmi mărturisea că nu ştie dacă face scriere. Eu i-am spus că

va vedea În curând că scrierile vor fi autoportretul dânsului. Aşa cred.

Cel care Începe să scrie, scrie din nevoia de a se descoperi.

V - Vine pe aici unul. Vasile Andru care de vreo 10-15 ani se ocupă de

"Rugăciunea minţii". Are un cerc, un grup.

…

M - Rugăciunea minţii este aceeaşi cu cea a inimii?

V - Da, numai că ea este În trepte.

Rugăciunea orală

Rugăciunea cu mintea prin voinţă. şi când coboară şi harul, avem

Rugăciunea inimii.

M - Într-un fel este o tehnică complementară cu cea a părintelui Ghelasie.

El cere ca mintea să nu lucreze. Doar sufletul.

V - Da. El aşa spune. Prezintă modelele de călugăr:

Carpatin - La noi centrat pe inimă. Inima conduce mintea.

Grecesc - Coborârea minţii În inimă, dar, centrată pe minte.

Scrisul lui a fost silit de vizitatori. Mulţi tineri care practicau practici

orientale. Unii au intrat În dialog şi totodată În dispută cu părintele.

(Pericolul pătrunderii sectelor şi a spiritului străin spiritului

românilor). ( A se vedea spiritul românesc la: -Patapievici, Horia

Alexandrescu). Părintele se silea să le arate că practicile orientale nu

se potrivesc cu spiritul latin, românesc. Căuta să-i orienteze spre o

practică ortodoxă. Sunt foarte mulţi tineri orientaţi spre astfel de

practici.

M - Dar nu se fixează.

V - Mulţi se fixează, dar se fixează rău. Practicile lor sunt un surogat.

Nu sunt practicile care se fac acolo. Un produs european. Cum zic italienii

un agiornamento, o adaptare europeană a practicilor orientale. Din

dialogurile cu tineri aceştia deci.

În al doilea rând, o nemulţumire personală de scrierile teologice care

au un mod de a scrie Într-un formalism, cu un limbaj tributar filosofiei.

Părintele a pornit de acolo. Nemulţumirea cum sunt tratate problemele

creştine şi limbajul utilizat de teologie. Un astfel de limbaj utilizat de

teologi nu a apărut prea mult.

…

Părintele spunea că creştinismul a luat naştere În spaţiul greco-latin

şi scrierile sfinţilor părinţi sunt tributare culturi greco-latine.

Adresându-se unui spaţiu greco-latin, trebuia să fie, ca să poată fi

receptată, să poată fi primit, limbajul să fie Înţeles, a fost ca turnat

(limbajul greco-latin). El are ceva comun cu dogmele creştine dar sunt multe

lucruri care se deosebesc. Sfinţii părinţi au reuşit să se folosească

de limbajul greco-latin l-au folosit ca formă şi el a rămas tot timpul.

Limbajul rămâne În umbră. Fondul greco-latin nu trece peste fondul

creştin. Cu timpul, trăirile şi viaţa scriitorilor a slăbit, viaţa nu

a mai fost la Înălţimea scrisului, atunci a ieşit În evidenţă mai mult

forma şi a preluat după ea şi fondul greco-latin.

Atunci teologia a căpătat o nuanţă filosofică. Limbajul acesta care nu

reuşeşte să redea fondul creştin şi nu este nici adevăr, nu reuşeşte

să se apropie de esenţa creştină. Atunci trebuie un nou limbaj. Toată

strădania părintelui a fost să schimbe limbajul, să separe separe filosofia

de mistic a făcut deosebirea Între ceea ce spune teologia.

A mers pe trei linii - separând părţile

- filosofică

- teologică

- mistică, el fiind un mistic.

...

Două lucruri l-au preocupat:

- problema unui nou limbaj, prin care să fie redată iniţiativa creştină

- dialogul care l-a avut cu tinerii.

Aşa s-a apucat să scrie. şi acum, cum a reuşit.

Oameni de bună credinţă sunt interesaţi de scrierile lui.

M - Nu am citit nici eu prea mult.

V - Încă nu a găsit formula cea mai potrivită de adresareÎncât scrierea

să fie inteligibilă. Limbajul este destul de ermetic. Îi spuneam părintelui

că ermetismul se datorează mai mult scrisului În sine ci datorită

inculturii cititorului. Pentru că cititorului Îi lipsesc o serie de termeni

de legătură.

Apar două culturi - a cititorului cu cultura lui, chiar cel cu cultură

teologică

- a autorului care vine cu sfera lui.

Cele două sfere nu ajung În contact. Atunci rămân portiţe de neÎnţelegere.

Cred că În grija părintelui trebuie să intre:

- completarea, nu a gramaticii de adresare, ci să Împrumute puţin din limbajul teologic.

M - Părintele spune că-i este greu să-şi schimbe limbajul, felul de a se

exprima.

V - Nu trebuie să-şi schimbe felul de a se exprima ci metodica. Să intre

puţin Într-un didacticism. Poate să meargă pe două căi:

- una aceasta pe care a apucat, În care să-şi satisfacă nevoia de exprimare

şi explorare, chiar şi atunci când vorbeşte pereţilor. Deci, tipul

cercetătorului care, face ceea ce face pentru a explora spaţiul, a se adânci

În domeniu ca un scufundător să zicem sau un explorator a unei planete sau

explorator al spaţiului cosmic. Dânsul explorează spaţiul creştin

(de pe poziţia omului de cultură, ţinând cont de spaţiile din care s-a

născut. Creştinismul nu a apărut din nimic).

M - Poate să scoată În dicţionar.

V - ştiu dicţionarul dar şi el este incomplet. Cealaltă cale, un limbaj

prin care-ţi auditoriul. Degeaba foloseşti un limbaj care utilizează sunete

reale dar ele nu ajung la receptor. Trebuie să meargă la didacticism.

Vedeţi cartea lui Wittgenstein ce didacticism foloseşte. Să bată puţin

pasul pe loc şi să ţină cont cui se adresează. Să aibă În vedere

auditoriul.

M - şi Hilbert cred că-şi foloseşte sistemul axiomatic tocmai din nevoia

unui limbaj fără ambiguităţi. Deci, o construcţie riguroasă a domeniului

şi ....

V - Wittgenstein, tot limbajul Îl preocupă. În final, limbajul e o unealtă.

M - Eu cred că asta se datorează mai mult culturii moderne, criza asta a

limbajului. Eu am ajuns la concluzia că din Îndepărtarea de cultura

religioasă, din epoca Renaşterii, cultura s-a desacralizat, s-a tot Îndepărtat

de Dumnezeu, s-a secularizat cum spun unii. Din această Îndepărtare de

Dumnezeu, această desacralizare şi limbajul s-a desacralizat. Atuncea, el a

devenit prea omenesc şi limbajul În sine este foarte sec. Nu-i mai spune

nimic despre tresărirea divină, fiorul divin. Eu am constatat că pot fi

false probleme.

Mulţi vorbesc despre dispariţia literaturii,

antiliteratură, gradul zero

al literaturi, punctul final de unde nu s-ar mai putea spune nimic cu ajutorul

cuvintelor. Cred că e o falsă problemă. Pentru ca viaţa cuvintelor să fie

renăscută cred că trebuie să se revină la origini. Toate scrierile,

cele reprezentative ale oamenilor pe care fiecare popor le numeşte şanse,

cum sunt:

Biblia pentru creştini şi evrei

Vedele, Upanişadele - pentru indieni

Cărţile lui Confucius pentru chinezi

Pentru arabi Coranul

Cărţile acestea, pentru cineva pătruns de cuvânt, e suficient să citeşti

câteva din aceste cărţi ca dintr-o dată să dispară golul lăsat În

minte, criza actuală.

…

M - Eu, În contact cu arta abstractă, am simţit că nu trebuie să o neg

până nu-i ştiu limbajul. şi, prin simţire, văd că am o simţire isihastă

carpatină, fără să ştiu concret ce este, mi-am dat seama că trebuie să

cunoşti alfabetul să-i prinzi cheia. Am observat că e vorba de o exprimare

mai directă a unui sentiment.

Deci, arta nu se reduce la o filografiere, În cazul artei plastice. Când ai

senzaţia că ai spus totul, Îţi dai seama că există ceva care poate să spună

mai direct şi mai simplu. şi arta abstractă, În fond este o simplificare

a modului de exprimare.

V - O simplificare ca formă.

M - Ca formă, ca alfabet, mai abrubt. Nu Înseamnă că neagă arta figurativă.

Cred că e o completare.

V - Dar felul cum a evoluat, mereu cel care urmează parcă-l neagă pe cel din

faţa lui.

M - Îl neagă şi cel din urmă vine cu replica şi se Îmbogăţeşte. Aşa

văd eu.

V - La un moment dat, aţi văzut, au fost impresionişti, expresionişti,

cubişti. La un moment dat s-a ajuns la pictura petelor. Parcă nu se mai poate

controla linia lor.

M - Dar nu e negarea distrugerii. În final, când ajungi la pătrat alb pe fond

alb Îşi dau seama că pasul următor cere ajungerea la origini, dar În

spirală. Se trece iar la figurativ dar altfel.

…

În contactul cu Ciobanu, de care vă spuneam ieri seară. El a plecat de aicea

aproape gestualist. Gestulismul Îl considerau ceva aproape de animalic.

Numai că gestul e controlat de o serie de parametri - dimensiunea tabloului,

linii de forţă ale suprafeţei. Simţi că ţine dialogul cu suportul, cu

spaţiul care vrei să-l exprimi. Libertatea omului este blocată deja din

naştere. Aş Îndrăzni să spun că este blocată chiar Înaintea naşterii

prin părinţii săi. şi regresia ar putea continua până la păcatul

Adamic. şi În creştinism, cât eşti de liber, ai legi cărora trebuie să

te supui. Aşa şi În artă. O primă linie trasă ţi-o implică pe a doua.

şi deci...

V - Supunerea aceasta anumitor legi Îţi dă o libertate mai mare.

M - Probabil că aşa este.

V - Asta-i frumuseţea. Libertatea pe care o concepe omul, este falsă

libertate. Este prizonierul egoismului, concepţiilor. Supunându-se unor legi

Îşi măreşte libertatea.

M - Ciobanu a ajuns de la gestualism, impresionism cu tonuri Închise, a ajuns

aproape la renascentism.

V - Din ce mi-aţi spus, asta mi-a plăcut şi după cum scrieţi se pare că vă

apreciaţi, din ce mi-aţi spus despre el, nu ţine de un curent. Sunt mulţi

care apar ca nişte supernave. Nu sunt rolul unei şcoli. Ei vin şi spun

dintr-o dată ceea ce simt ei. Ceea ce trăiesc, fără să ţină cont de

o modalitate anume. Sunt spontani.

M - Veţi vedea. E cu tot felul de abordări proprii - nu se fereşte nici de

lucrurile obscene. Dar ele provoacă nişte contraste.

V - Deci e complex. Cum au apărut şi naivii În pictură. Ei apar În

cantităţile unor curente În afara tuturor.

M - Eu m-am apropiat de pictură prin pictura lui Goya. Îmi plăcea

coloritul...

V - Goya este un filosof al picturi.

M - E un modern al realului lui.

V - E un modern, dar În acelaşi timp e un meditativ şi precede suprareal

ca formă. ca fond e foarte puternic. Are ceva din Hieronimus Bosch, Ensor

Picasso ăştia

sunt aparte. Are o pictură profetică. Spun mai mult decât poate

recepta epoca

lor. Filosofează prin pictură şi trec dincolo de arta lor. Multe din

picturile lui Goya sunt meditaţii adânci asupra existenţei, asupra

problemelor de bază.

M - Dar vedeţi la astfel de exprimări prin negaţie. Părintele Ghelasie

spune că trebuie să avem o gândire pozitivă. Să nu folosim negarea.

V - Goya este În dispută cu răul din epocă. Răul bântuie prin istorie.

Multe din picturile lui Goya sunt meditaţii. şi Durrer.

M - Da. Durrer a căutat forme de exprimare, ca să revenim la limbaj forme

riguroase. Chiar sisteme prin care să controleze linia perspectiva. Chiar

instrumente.

V - Goya atrage atenţia asupra monstruozităţii din om. Goya mi-a plăcut şi

mie foarte mult. Atrage atenţia asupra căii periculoase a omenirii. Aceştia

sunt oamenii care-şi spiritualizează simţirile.

…

M - La ora actuală există pericolul mişcării New Edge care a prins mult

la oamenii de ştiinţă. Este o mişcare centrată pe ocultism. Un timişorean

are o monografie despre această mişcare. Ei susţin de intrarea pentru o

altă

zodie. Noi am trăit 1000 de ani În creştinism care este zodia

peştilor. Acum

se intră În zodia Vărsătorilor care ar avea corespondentul În această

mişcare...

M - Părinte, vă propun să continuăm discuţia Într-un dialog epistolar.

V - Bucuria este de partea mea.

M - Cred că este reciprocă.

Părintele m-a condus până la poartă unde, am mai stat jumătate de oră de

vorbă despre Sfântul Siluan Athonitul şi despre Înduhovnicire.

Cu părintele Ghelasie

M - Eu, În general, umblu cu sublinieri.

G - şi eu.

M - Sunt cărţile mele de suflet. Pe asta nu am umblat cu sublinieri, dar

văzusem foarte frumos exprimată Panteonul Sfinţilor după care am simţit aşa,

că vă precizaţi poziţia dumneavoastră.

G - Asta pe undeva, este cartea mea de suflet.

M - Da?

G - Faţă de părintele cu care am stat eu, trei ani În pustie cu acest

părinte, şi pe undeva, este de suflet Într-un fel.

M - Se simte. ştiţi?! Deci am simţit că vă reprezintă.

G - Problema e esenţială - ce Înseamnă la condiţia noastră.

Noi, care nu suntem sfinţi, totuşi avem această posibilitate să fim, pe

lângă Sfinţi. Acesta-i un lucru mare. şi noi avem posibilitatea să ne

unim cu Dumnezeu. Chiar dacă noi nu facem, sau nu suntem capabili şi nu

avem toate calităţile. Acesta-i esenţialul. Plus că, nu multe păreri, pe

undeva, eronate În ceea ce priveşte raportul dintre Sfinţenie şi viaţă

personală Dumnezeu şi Creaţie. Am căutat să scot În evidenţă

viziunea, Într-un fel creştină, mistică.

M - Eu Îi dădusem soţiei să citească asta, dar când am răsfoit din

cartea asta am spus: "Nu, citeşte-o mai Întâi pe asta".

N-a ajuns să o citească dar o să aibă mare bucurie.

G - O să vă dau mâine o altă scriere: "În căutarea originilor".

M - Chiar simt nevoia. V-am spus că lucrez la "Arborele sângelui".

G - E o scriere mică, de vreo 30 de pagini, dar o să vedeţi. Dar acolo

trebuie să evidenţiez tocmai problema asta, că de fapt, noi redescoperind

originile, ne redescoperim pe noi.

M - Cred că aţi sesizat În scrieri, dacă aţi citit "Voiajul", că, de

fapt, ăsta a fost scopul. Să văd: omul ocupat cu ale lui uită să vadă

cine este. şi văd că Întrebarea a rămas. Aţi văzut, că pe ultima

pagină sunt mai mult filocalice. Cu toate că mi-am ridicat atâtea probleme,

Încă pe copertă au rămas probleme.

G - Ei, problemele sunt uneori greu de rezolvat. Iar În această carte, pe

undeva Încep eu, cât de cât, să scot În evidenţă specificul mistic

al nostru, traducerea aceasta carpatină. Nu ştiu În ce măsură reuşesc.

M - Am sesizat că sunt vreo patru trepte.

G - Sunt şapte. Chiar aşa e şi titlul.

M - şi mergeţi până la a 4-a?

G - Până la a 4-a, că e vol. I. Zice aşa aicea: Cele şapte capete

despre viaţă. Urmează celelalte trei.

M - Aşa văd, din punctul meu de vedere, ca o tehnică mistica asta.

G - Într-un fel ca tehnică.

M - Aş vrea, dacă o pătrund, să o fac cunoscută prietenilor mei.

G - În măsura-n care dumneavoastră consideraţi.

M - O prietenă foarte bună este o fetiţă care e la medicină, anul IV sau

V, şi care a suferit transplant de măduvă şi a ajuns la creştinism

Încercând diferite apropieri de tehnici yoga. ştiţi că tinerii mai

Încearcă. şi ajuns la creştinism. şi ştia şi de medicina isihastă.

G - A citit-o?

M - A citit. Da.

G - Asta e, pe undeva, un Început. Vreau să o refac. Se pun, Însă, nişte

probleme. Mistica noastră creştină ar trebui, pe undeva, să meargă În

pas cu o medicină creştină. E o mare nevoie ca omul să şi corecteze

nişte slăbiciuni. Nu poţi să zbori dacă n-ai aripi. Nu poţi, să faci

anumite acte dacă nu ai cu ce.

M - Exact.

G - Atunci e nevoie de-acest lucru.

M - În cartea "Practica isihastă" mergeţi f.bine atât pe dialogul cu

duhovnicul, cât şi cu trimiteri la practici precreştine.

G - Într-un fel. Unii zic că fac un fel de dispută, dar...

M - Nu-i dispută, este tocmai punerea În evidenţă a unei continuări.

G - Eu Încerc o transpunere a misticii creştine Într-un cadru general de

spiritualitate. Pentru că sunt oameni care-şi pun problema " de ce aşa".

Alţii zic altfel: şi atunci, ca să nu rămână În dubiu sau să nu

considere că e doar o vorbărie atunci fac, pe undeva şi nişte raporturi.

M - Eu aşa am văzut-o. O scriere de cultură În creştinism. Spun că e

cultură pentru că nu scoateţi porumbelul din pălărie ci explicaţi

omului cum a ajuns el.

G - Tare m-ar bucura să-mi facă cineva o ...

M - Vă spun, cu ajutorul dumneavoastră m-aş apropia şi Încerc o scriere

la noi În "Tomis", revista noastră de cultură şi umblă În toată ţara.

Nu ştiu dacă depăşeşte puterile mele, dar ca să pot să fac asta, s-o

Înţeleg foarte bine. Ca s-o Înţeleg foarte bine vreau să intru În

limbaj. Ca să intru În limbaj, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Dar

În acelaşi timp, s-o pun chiar pe masa Părintelui Mitropolit Nicolae.

Dacă pe anumite teme n-a putut să-mi răspundă, datorită poziţiei

Bisericii, lucru pe care nu prea-l Înţeleg Încă. Două scrisori mi-a

răspuns, dar de Încurajare. Tot printr-o tăcere, pot să spun.

G - Întrebarea dumneavoastră este prea directă şi nu i se pare

ostentativă?

M - ştiţi ce se-ntâmplă? Dânsul, Într-un interviu dat lui Sorin

Dumitrescu spunea că Biserica până acum a tăcut. Acum n-o mai reţine

nimic şi deci... Dar vedeţi că Într-o problemă dificilă tot o

reţine... N-am vrut să-l pun Într-o Încercare, Într-o ispită. Am o

admiraţie deosebită pentru dânsul. A fost Episcop de Arad când eram eu

copil, şi are şi un farmec personal. Îl cunoaşteţi?

G - Nu personal. Am citit ceva de dânsul. Nu l-am văzut.

M - Eu aşa l-am văzut ca un sfânt. De copil Îl ţineam aşa. Are şi o

voce blândă. Cred că este sfânt În felul lui. Probabil că prin

funcţia Înaltă să facă compromisuri. Dar mă aşteptam să fie reperul

moral. şi un reper moral trebuie să facă sacrificii. Altfel nu se poate.

G - Dânsul e considerat, pe undeva, cel mai modern În ierarhie.

M - Este modern, da.

G - În sensul că priveşte lucrurile mai larg. Sunt nişte limite şi aici

totuşi.

M - M-am gândit bine la dânsul. Are multe legături interconfesionale.

G - Însă şi dânsul e aşa de ocupat, are atâtea probleme.

M - Dar Întotdeauna Îmi răspunde.

G - Da. În ceea ce priveşte scrierile acestea, nu ştiu. Ele sunt doar

xeroxate.

M - Vă ajut cât pot şi eu cu editura.

G - Cu editura deocamdată... Unii vor ei. Nici nu ştiu cum va fii. În

general, scrierile acestea am considerat că e mai bine Întâi să fie, pe

undeva, date. Să fie probate şi dacă eventual se găseşte vreo greşeală

să pot să revin. De aceea nu m-am grăbit, propriu-zis, la publicare.

M - Cu probleme de corectură şi de ...

G - De sensul ei şi de primirea ei. Că celelalte... nimeni n-a scris nimic

deşi foarte mulţi vociferează, dar vociferează fără temei sau fără

argumente clare. şi vi se pare, pe undeva, puţin mai accesibilă aceasta,

"Practica isihastă"?

M - Asta este accesibilă ca formă de prezentare. Faptul că este pusă

Într-un dialog te Îndeamnă să citeşti. Mi-aţi mai dat dumneavoastră

ceva şi v-am spus, mă oprisem În iarnă, cam la 5 pagini, dar nu ştiu

exact titlul.

G - La " Mistagogie". Acolo e o terminologie...

M - Cred că termenii de acolo nu sunt mai complicaţi ca cei de aicea.

G - Se adresează, Într-un fel la metafizică teologică. Cu ce vă pot fi

de folos.

M - Uitaţi-vă. Dacă puteţi să-mi prezentaţi aşa, puţin. Sunt nişte

termeni care mie-mi scapă.

G - Da.

M - De exemplu - apofatic - discutaţi În "Mic dicţionar", dar mie tot

nelămurit Îmi este termenul.

G - D-le, apofaticul e considerat Încă din filozofia antică, acea

inaccesibilitate faţă de divinitatea În sine. Adică, fiinţa divină,

orice am Încerca să o definim, de fapt nu o definim. De aceea apofaticul se

consideră...

M - Aproape de sensul "nedefinit".

G - Dar care, În acelaşi timp, e În legătură cu catafaticul adică cu

acele Însuşiri atribute care totuşi par să definească Într-o oarecare

măsură nedefinitul. şi Întotdeauna apofaticul are În vedere catafaticul,

adică apofaticul se traduce În nişte atribute şi nişte calităţi, dar

niciodată nu sunt atributele şi calităţile.

M - Am Înţeles, dar iarăşi În termeni matematici.

G - Iar catafaticul sunt acele atribute şi calităţi, dar niciodată nu

sunt atributele şi calităţile.

M - Am Înţeles dar iarăşi În termeni matematici.

G - Iar catafaticul sunt acele atribute şi calităţi ale divinului care

niciodată nu pot să fie ceea ce e realitatea În sine. De aia, pe undeva,

se zice că dumnezeirea, aici din punct de vedere creştin este veacul cel

mai filozofic, zice că Între divinitatea În sine şi Creaţie nu există

nici o punte de legătură. De aceea la ei, până la urmă, ca şi la

Budha, zice că există decât posibilitatea ca să fiinţăm.Atâta timp

cât mai rămâi un fir de păr În afara lui Dumnezeu, eşti În catafatic.

Pentru fiinţialitatea divină trebuie să intri În apofatic.

şi apofaticul Înseamnă că

trebuie să te transformi În Dumnezeu să intri În Însăşi

fiinţialitatea lui. La noi creştinii, această posibilitate că apofaticul

are pe undeva o taină, taina harului. Prin harului e o divinitate

accesibilă, totuşi creaţiei. Adică nu numai simple Însuşiri. E pe

undeva o divinitate care se poate transpune şi se poate arăta creaţiei.

În plus e problema asta foarte Înaltă a Întrupării fiului lui Dumnezeu,

Dumnezeu e fiinţialitate, care se Întrupează şi se arată şi

dialoghează cu lumea creaţie.

M - Părinte şi despre asta să-mi vorbiţi.

G - Mai am "Taina sfinţilor" şi "Taina Liturghiei". Trebuie să citiţi

"Mistagogia" În care trebuie să lămuriţi problema aceasta: care este

mobilul creaţiei.

M - Cel mai bine să vorbiţi dumneavoastră şi eu Întreb unde nu

Înţeleg.

G - În dicţionar, la creaţie Încerc, pe undeva, evidenţiez că originea

creaţiei - aici e un punct care trebuie evidenţiat - anticii o pun În acel

divin singular care pe undeva, iese În afară Într-o anumită

fiinţialitate. Din punct de vedere creştin, dumnezeirea, prin faptul că nu

e singularitate - e o treime Sfântă, În divinitate din punct de vedere

teologic taina treimii creştine este fiul lui Dumnezeu, Fiul. Aici e

problema foarte specifică şi foarte frumoasă a creştinismului, este

creaţia. Taina Creaţiei este taina Fiului lui Dumnezeu. şi aici este şi

esenţa a unei cunoaşteri creştine În sensul că, pentru a putea

Înţelege ce e Creaţia, nu putem Înţelege ce e Creaţia dacă nu pornimn

de la Fiul lui Dumnezeu. Pe undeva, foarte frumos zic Sfinţii Părinţi, că

Chipul Creaţiei este Chipul Fiului lui Dumnezeu. şi prin Chipul Fiului lui

Dumnezeu, de fapt, noi suntem asemănare de Chip şi asemănare de Dumnezeu.

Trebuie făcute, pe undeva, aceste specificări. Pentru că trebuie să ne

regăsim de fapt, origineapropriului nostru chip. Dacă nu ne rememorăm şi

nu ni-l găsim pe acesta, atuncea facem nişte confuzii foarte grosolane şi

eronate. şi aici e, de fapt, pe undeva, deficienţa anticilor care, uitând

de treimea dumnezeiască, nepornind, de fapt, de la Fiul lui Dumnezeu au

această deficienţă. şi atunci, la un moment dat, creaţia o consideră un

fel de emanaţie direct din dumnezeire. Din punct de vedere creştin Creaţia

porneşte tot de la Dumnezeu, În sensul că e act direct al Divinităţii.

Dar trebuie să Înţelegem că e actul divinităţii Fiului. şi miracolul

cel mai mare taina creştinităţii că Fiul lui Dumnezeu nu crează pur şi

simplu ceva În afară de El, cum zic la un moment dat orientalii ca un fel

de joc "ca un fel de iluzie, că Fiul lui Dumnezeu se Întrupează, Îşi

asumă el chipul creaţiei şi bagă creaţia ... E un lucru extraordinar.

Prin faptul că dumnezeirea intră În creaţie, atunci creaţia intră şi

ea În dumnezeire. Pe când În toate filozofiile, metafizicile şi

religiile antice se spune categoric " Dumnezeu ieşind din sine Însuşi

Îşi pierde propriul chip. Creaţia nu e altceva decât un fel de

dedivizare, adică un fel de pierdere a divinului şi atunci creaţia nu are

niciodată posibilitatea să intre În divinitate. Creaţia e condamnată de

la sine, la distrugere. Deci creaţia nu are statut de realitate. E

considerată iluzie. Iluzia e un joc divin şi Încă odată , creaţia are

sensul distrugerii pentru că divinul nu poate să rămână prea mult În

această iluzie, ci Îşi va căuta propriul chip şi automat se va Întoarce

În chipul de divinitate şi atuncea creaţia trebuie să dispară. Pe când

În viziunea creştină, e cu totul altceva. Divinitatea care crează nu

doar corectează ceva, ci se-ntrupează adică se Înveşmântează

şi-asumă, foarte frumos...şi cuvântul se face trup. Adică un trup

material. În sensul că Dumnezeu se face şi fiinţă creată. şi aici e

miracolul. Că-n Persoana creată, drept creatoarea Fiului acum apare şi a

doua realitate, În aceeaşi persoană. În "Mistagogie" o să vedeţi că

Începutul creaţiei este, la origine, În Fiul lui Dumnezeu, da-n Fiul lui

Dumnezeu care dirija, pe undeva,...

G - Deci taina noastră este Însuşi taina Întrupării Fiul lui Dumnezeu.

şi pe undeva parabolic.

M - Să repetaţi vă rog. Aici e misterul. Iisus Hristos este creaţie...

G - Fiul lui Dumnezeu - logosul, cuvântul - se face trup. Se face Trup În

sensul că-şi asumă chipul creaţiei În proprie fiinţialitate şi

asumând-o În proprie fiinţialitate, pe undeva, În individualitatea

logosului sunt cele două realităţi - şi realitatea creată şi realitatea

increată sau realitatea direct Dumnezeu, fără să se nege una pe cealaltă,

ci În afirmaţie reciprocă. şi atunci În sensul viziunii creştine

creaţia nu mai este negativul divinului, ci este o afirmaţie a lui. şi

Încă o dată divinitatea intrând În creaţie nu se pierde pe sine, ci se

face Încă o dată, Încă un divin. Aici iarăşi o problemă foarte

adâncă. Dumnezeu crează nu pierzându-şi chipul de divinitate arhetipul

divin intră pe undeva, se Întrupează În lucru şi-şi pierde propriul

chip. Trebuie să facă reÎntoarcerea la ideea pură. Din punct de vedere

creştin, divinul intră În creaţie nu pierzându-şi chipul ci creând

Încă un divin, un divin de creaţie. Acut divin de creaţie este aşa-zisul

"logos creat", adică care-i trupul de creaţie sau cum zice Sfântul Maxim

Mântuitorul, că la-nceput Fiul lui Dumnezeu Îşi crează biserica,

templul În care-l invită pe tatăl ca altar şi apare această liturghie

cosmică de creaţie, de unire Între Dumnezeu şi creaţie. Apare acest

miracol al Euharistiei, adică creaţia devine trup şi sângele Fiul lui

Dumnezeu. şi mai mult decât atât, devine trupul şi sângele Înviat.

Fiecare se ridică şi care intră-n dumnezeire, se uneşte cu Dumnezeu,

fără să fie distrugător. Toate misticile antice şi toate filozofiile,

toate metafizicile antice vorbesc că Divinul Întrând În creaţie Îşi

pierde chipul de divinitate, iar creaţia cea să poată intra În Divin nu

se poate. Intrând În Divin Îşi pierde chipul său propriu de creaţie

şi atunci trebuie să absceadă. Creaţia, de la sine, nu are statut de

realitate, decât e, pur şi simplu, un fel de transpunere relativă,

iluzorie, care n-are, de fapt, nici un sens.

M - Adică Creatorul se autodistruge prin Creaţie.

G - Creatorul face un fel de ...

M - Crează o iluzie.

G - Crează o iluzie. Se autodistruge, se pierde, iese din propria

sacralitate şi pe urmă, ca să revină la sacralitate trebuie să distrugă

această nesacralitate. Dar Dumnezeu dacă crează ceva, crează o altfel de

sacralitate.

M - Nu e ca o multiplicare. Am citit undeva termenul acesta care devaloriza

actul creaţiei.

G - Metafizica antică, pornind de la divinitate simplar nemanifestată În

sine n-are nici o mişcare, n-are nimic. Ca să poată ieşi ieşi din sine,

ca să se poată manifesta pe sine trebuie să-şi proiecteze o multiplicare

În afară de sine. Pornind aşa cum spuneţi dumneavoastră, ca o analogie.

E Unu Absolut - aşa - dumnezeirea. Ca să poată ieşi din sine, trebuie la

un moment dat să iasă din sine. Dar cum să iasă? Ca să iasă din sine

trebuie să se multiplice pe sine. şi ca să se multiplice nu se poate, de

fapt multiplica. Dacă este Unu Absolut nu poate fi mai mulţi. şi atunci

există o posibilitate, aşa...

M - Prin abuz de limbaj.

G - Într-un fel de logică. Înseamnă că divinitatea trebuie să se

fărămiţeze pe sine, cum de fapt vorbesc toţi cică,"Dumnezeu se Împarte

pe sine" şi atunci, prin Împărţirea aşa- ziselor scântei de divinitate

se fac pe urmă nişte proiecţii de fenomene şi apare multitudinea de

creaţie. Sau, se mai Întâmplă altceva. La un moment dat, luând-o aşa,

matematic, acest Unu-Absolut se reduce la Zero, că neputând să se

multiplice pe sine, sau neputându-se Împărţind pe sine, n-are ce

să-mpartă. Pe urmă, nici nu se poate multiplica, că nu pot să fie mai

multe Absoluturi, atunci e o problemă foarte ... Heideger vrea să spună pe

undeva. Tot Unu - pe undeva se reduce la zero şi acest zero se poate

multiplica. De la zero Începe apoi unu, doi, trei, ... Foarte interesant.

şi la un moment dat, un lucru foarte paradoxal, Începe minus unu, minus

doi... şi plus şi minus, ceea ce, pe undeva, e foarte paradoxală această

multiplicare şi-ntr-un sens invers. Dintr-un anumit punct de vedere aceasta

se consideră o dublă distructibilitate. Din punct de vedere luciferic.

Asta-i pe undeva, distructibilitatea lui Lucifer. Numai Lucifer, adică

Îngerul care distrugând, negând pe Dumnezeu ajunge la zero. Deci din

punct de vedere creştin zero, ca număr, e Însăşi pactul lui Lucifer.

M - Părinte, treimea cum se naşte?

G - Noi despre treimea dumnezeiască cunoaştem şi putem spune atât cât

Însăşi Treimea lui Dumnezeu se descoperă din apofatic. Noi nu putem să

intrăm În increat. Dar increatul totuşi se descoperă pe sine şi ne dă

nişte repere prin care noi putem, cât de cât să Înţelegem şi să

avem un fel de raport faţă de ea. Plus că, se transpune şi-n chip de

creaţie. Undeva sunt nişte analogii prin care noi o putem cunoaşte. Din

punct de vedere creştin, divinitatea nu este singularitate, ci e Treime

Sfântă. şi asta din punct de vedere metafizic şi logic dă o altă

orientare şi altă logică şi altă cunoaştere.

Chiar o altă naţionalitate, să zicem aşa, prin faptul că dacă zicem că

fiinţa În sine, ceea ce pentru antici era aproape de neconceput aşa ceva,

dacă zicem că fiinţa În sine e Unu, adică o unitate absolută, plus că

e o nemanifestare absolută la un moment dat ei zic nici că-i gol, nici

că-i nimic. Dar nu poţi să zici nici că-i ceva. La un moment dat ajunge

la o abstractizare maximă. Din punct de vedere creştin, această

divinitate, această fiinţialitate divină e Înglobată În conţinut pe

când la antici, nu. E În conţinut. Divinitatea antică nu e conţinut.

Dar ca să devină conţinut, paradoxal, Îşi proiectează În afară un

conţinut. Foarte interesantă şi filosofia asta. Dar asta este, pe undeva,

un fel de iluzie. Că neconţinutul Îşi crează un conţinut pe care nu

poate să-i aparţină şi-l are În afara lui. Pe când din punct de vedere

creştin, divinitatea În sine e totodată şi-un conţinut. Dar nu un

conţinut de părţi, ci un conţinut de sine. şi acest conţinut În sine

este Treimea.

M - Aşa mi se pare şi mie şi logic.

G - Nu, dar asta-i atâta cât putem noi cât de cât...

M - Că dumnezeirea este momentul zero.

G - D-le, să nu ziceţi momentul zero.

M - Nu, momentul iniţial.

G - Momentul iniţial, da. Momentul zero este nul...

M - Momentul iniţial al mişcării...

G - Nici al mişcării. Al realităţii, al existenţei, al fiinţei În

sine.

M - Al fiinţei. Prima fiinţă e fiinţa dumnezeiască.

G - Da, fiinţa dumnezeiască. Aici e miracolul. E trifiinţială În sine.

Nu trebuie să confundăm fiinţa cu trifiinţialitatea.

M - Da.

G - Fiinţa e una şi fiinţialitatea fiinţei e altceva.

M - Explicaţi şi asta, părinte.

G - Nu pot să fie mai multe fiinţe divine.

Asta pe undeva ar porni de la ... ar fi un politeism, de la mai mulţi

dumnezei. Dar, În acelaşi timp, n-ar putea nici fizic, din punct de vedere

logic, pentru că nu pot să fie două absoluturi deodată. Pentru că ori ar

fi contrare, ceea ce nu se poate, sau, neapărat să absoarbă unul pe

celălalt. Deci nu poate să fie două la fel. Dacă există un Unic Absolut,

ceea ce noi numim fiinţa dumnezeiască, ceea ce este, este tainic, şi

după revelaţia creştină, că această unică fiinţă absolută, În sine

M - Este trifiinţialitatea.

G - Are trifiinţialitate. Dar de ce-i zicem trifiinţialitate? Pentru că

aceasta este Însăşi fiinţialitatea ei, nu În afara fiinţialităţii ei.

Că dacă ar fi În afara fiinţialităţii, atunci ar fi un fel de trei

fiinţe.

M - Eu aşa am Înţeles - fiinţialitatea dumnezeiască...

G - Nu, fiinţa dumnezeiască are această taină a trifiinţialităţii În

sine, care este Treimea. Că aici e disputa cea mai mare Între antici şi

creştini, cu sectele...

M - Asta e. La Început a fost Cuvântul.

G - Cuvântul este În cadrul trifiinţialităţii.

M - Haideţi să lămurim şi raportul ăsta.

G - Acum este o problemă mult mai lungă. Dumnezeirea În sine...

Creştinismul spune un lucru foarte interesant. Creştinismul dă numele

fiinţei ca numele Tatălui. Numele acesta e mai mult decât un nume, e un

fel de supranume.

M - Spuneţi, cum Îi spuneţi dumneavoastră.

G - Acest supranume, de Tatăl, asta deja implică trifiinţialitatea. De ce?

Pentru că a fi Tatăl Înseamnă că ai fiul. Deci foarte frumos e

revelaţia creştină. Nu vorbeşte de o fiinţă oarecare, ci de o fiinţă Tatăl.

M - Deci vorbeşte implicit...

G - Dacă e o fiinţă Tatăl are În sine...

M - Fiul.

G - şi de aici temeiul nostru că fiinţa În sine e trifiinţială. Deci

Tatăl e trifiinţialitatea care, În mod normal este treimea, este Fiul ca

naştere şi purcedere a Duhului Sfânt.

M - Asta, purcederea Duhului Sfânt din ce se implică?

G - Prin faptul că revelaţia creştină nu e dualitate. Dacă ar fi

dualitate ar fi numai Tatăl şi Fiul. Dar revelaţia creştină, e foarte

interesant, zice că e treime. Atuncea, acea a 3-a persoană este taina

aceasta, În care Fiul fiind naştere Înseamnă că Duhul este altceva. şi

este purcederea cum să spun? E un fel de ... Fiinţa În sine are o

deschidere În sine. Această deschidere În sine este Fiul şi Sfântul

Duh. Cum să zicem? Să zicem prin analogie că e o dublă deschidere - o

deschidere, să nu zicem ca direcţie Într-un fel ca modalitate. O

modalitate de deschidere prin naştere şi o modalitate de deschidere prin

purcedere, prin ieşire. Acum taina aceasta clară, că În ce sens, care-i

deosebirea netă dintre naştere şi purcedere este peste logica noastră.

Dar În realitate există. Pe undeva naşterea, este un fel de renaştere a

celui care naşte. De exemplu Fiul Îl renaşte pe Tatăl, dar În mod

specific Fiul are toate ale Tatălui.

Iar purcederea este o altă modalitate, nu de multiplicare şi nicci de

renaştere, ci de egalitate a Tatălui. Nu putem spune de multiplicare, să

zicem de ... Încerc analogii metafizice, În care această

trifiinţialitate, pe undeva o apropie şi de o modalitate de analogii În

sensul unei logici pe care deja o avem noi, În sensul că Tatăl ar fi

conştiinţa, Sfântul Duh ar fi memoria şi *** iar Fiul ar fi limbajul.

E o problemă totodată care pune În evidenţă un fapt În care psihologia

se Încurcă. Pentru că pe undeva psihologii susţin că Întâi este o

acumulare de memorie. Din acumularea de memorie apare conştiinţa şi

conştiinţa de sine pe urmă Îşi *** În limbaj.

M - Cunoştinţa fără limbaj nu se poate.

G - Problema care se pune aici e că Înainte de toate, la Început a fost

conştiinţa. Dar conştiinţa nu e goală În sine, ci are Duhul Sfânt.

Deci are şi limbajul. şi această trifiinţialitate este deodată.

Niciodată nu e o conştiinţă lipsită de limbaj, nici de memorie În sine,

ci le are deodată pe toate. Mergând acum, ne Întoarcem la aceste

analogii ... Întorcându-ne, pe undeva, la limbajul propriu-zis, teologic

al revelaţiei creştine, atunci Tatăl are deja În sine conştiinţă este

acel Duh În sine, adică memorie *****, dar totodată, prin faptul că e

Tatăl are această ieşire În afară, deschidere, ca memorie care este

purcederea şi naşterea ca limbaj. Vedeţi dumneavoastră, aicea e o

problemă care, pe undeva, deschide şi un altfel de orizont de intuiţie.

În care, pe undeva, putem să vorbim aşa: să nu confundăm naşterea cu

purcederea. Purcederea fiind pe undeva memorie, iar naşterea fiind limbaj.

şi de aceea aici este, pe undeva, specificul chipului Tatălui, care e chip

În sine, chipul Duhului În care stă memoria, chipul Fiului În care stă

Însăşi limbajul. De aceea revelaţia creştină gândeşte ****.

M - Părinte Ghelasie, dar se-mpacă ce spuneţi cu ceea ce se spune că

" la-nceput a fost cuvântul"?

G - Păi, sigur că se-mpacă. De ce? Pentru că, să zicem aşa, În

neÎnceput a fost Tatăl.

M - Da.

G - Adică Tatăl nu are nici un Început. Adică peste Început. Într-o

oarecare măsură, ca Început Tatăl face Începutul să nască Fiul şi se

zice aşa: Această fiinţialitate a naşterii Fiului din fiinţa lui

Dumnezeu are acest miracol al purcederii sfinte.

M - E o simultaneitate.

G - De aceea revelaţia creştină spune aşa: Purcederea Duhului e În

acelaşi timp şi simultaneitatea cu naşterea şi naşterea e În

simultaneitate cu purcederea. Dar ceea ce trebuie...

şi acum Înţelegemşi taina creaţiei. Aşa, parabolic, se spune că Fiul

lui Dumnezeu, la un moment dat fără timp, că În dumnezeire nu e timp, se

prezintă Înaintea Tatălui. şi chiar şi-ntr-un nou chip, În chip de

creaţie şi-i spune Tatălui: Tată, mă recunoşti? Sunt tot eu? Prin asta,

pe undeva, Fiul lui Dumnezeu crează acest chip de creaţie, chip pe care

şi-l asumă ca propriu chip şi, dar ca un chip care intră În personalitatea

Fiului. Deci creaţia nu mai e ca În gândirea antică - o pierdere a

chipului Dumnezeiesc, ci este această paradoxală - unirii chipului

Dumnezeiesc cu Încă un chip de creaţie. Creaţia În sensul acesta nu mai

este o desacralizare sau o pierdere a chipului divin, ci crearea unui nou

chip de non divin, dar care-i tot divin. Nu-i de pierdere a divinului. De aceea

consemnarea biblică e atât de clară şi În acelaşi timp atât de

adâncă: creaţia este "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". Deci când

ai zis că este "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" nu mai e

contrazicerea chipului lui Dumnezeu, ci afirmaţia lui. Nu se mai potriveşte

ce ziceau anticii că toată creaţia nu e altceva decât pierderea chipului lui

Dumnezeu. Biblia spune clar: "este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".

Pornind de la acest lucru, acuma Înţelegem noi, de fapt, ce Înseamnă creaţia

şi mai mult decât atâta, nu sensul creaţiei, că Însuşi cuvântul

acesta de "sensul", de "raţiune", de "scop", dă naştere la alte poziţii. Pe undeva

se spune din punct de vedere mistic şi teologic, creştin că " creaţia este

născută din iubirea acelui Dumnezeu, ca răspuns faţă de iubirea Tatălui.

Dacă Înţelegem că iubirea Înseamnă naştere şi Tatăl e chipul iubirii,

prin faptul că Tatăl e iubire, iubirea Tatălui Înseamnă de Fiu, deci iubirea

ca realitate În sine Înseamnă naştere.

M - Cum aţi spus? Iubirea Tatălui Înseamnă...

G - Înseamnă Fiu. Că iubirea, ca definiţie din punct de vedere creştin,

iubirea Înseamnă naştere, nu Înseamnă altceva. Aici iară o problemă

foarte adâncă. De aceea iubirea În gol de naştere, fără naştere nu mai există. Iubirea e numai

În deplin de naştere. şi iubirea e foarte paradoxală şi foarte adâncă

problemă - că iubirea e permanetizarea naşterii. Adică naşterea nu este

doar un act care se termină, ci un act care nu se termină niciodată.

şi tocmai această naştere care nu se termină niciodată Înseamnă iubire.

Deci, iubind, de fapt, naşti continuu şi permanent pe acel care-l ai şi-l

iubeşti.

Dacă Fiul este Însăşi iubirea, e Însăşi naşterea permanentă a iubirii

Tatălui, noi suntem născuţi, Creaţia, din iubirea Fiului. şi atunci noi nu suntem

altceva decât naşterea permanentă a iubirii Fiului ca răspuns faţă de iubirea

Tatălui. Dacă sesizaţi adâncul acesta.

M - Da, am făcut la un moment dat legătura.

G - şi atunci, vă daţi seama, de fapt, În ce constă sacralitatea Creaţiei.

Ceea ce-aş vrea eu şi Încerc să evidenţiez este faptul că specific mai mult

decât al unei teologii creştine, specific al unei mistici creştine şi al

unei trăiri mistice creştine e tocmai acest fapt, trăirea esenţei spiritualităţii

creştine, care Înseamnă iubire. Dar trebuie Înţeles adâncul acesta al iubirii

dumnezeieşti. Iubirea Înseamnă naştere permanentă. Natura iubirii e Tatăl,

pentru că el naşte şi cel născut este Fiul, care-i tot iubire şi noi

prin faptul că ne naştem din iubirea Fiului lui Dumnezeu, deci vă daţi

seama ce sacralitate, că noi suntem, de fapt, iubirea Fiului. Iubirea Fiului

e de fapt şi iubirea Tatălui.

M - Pe mine mă Întreba un student: "Domnule profesor, dacă puteţi să-mi

spuneţi cum arată Dumnezeu". Nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu. Atunci m-a

prins cu asta: " Dar nu se spune În Biblie că suntem făcuţi după chipul

şi asemănarea Tatălui?

G - Ce spune Sfântul Ioan Evanghelistul: Dumnezeu este iubire. şi acuma

trebuie să Înţelegem că În sensul concret, Dumnezeu e Fiul. Adică

Dumnezeu e Tatăl, care naşte pe Fiul. Asta ar fi un răspuns clar şi concret.

Că Dumnezeu e Tatăl, care-nseamnă iubire şi iubire Înseamnă naşterea

Fiului. şi noi suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică şi noi

suntem În chipul iubirii şi Fiului, pentru că din iubirea lui ne naştem,

care-i chipul Tatălui şi-n acelaşi timp ***.

şi dacă noi pornim de la această sacralitate care vedeţi, aici În Taina

Sfinţilor, că noi creaţia suntem *** creaţi, atuncea raportul nostru cu

divinitatea e cu totul În altă viziune. Însă, trebuie să fiu, pe undeva,

realişti În cealaltă parte. Această intervenţiea Tatălui care deformează

şi, pe undeva, adaugă o ***. Iubirea Înseamnă naştere deci...

M - Chipul nostru este sfânt pentru că ne naştem din iubire.

G - Pentru că avem chipul iubirii.

M - şi antichipul nostru?

G - Antichipul ce-nseamnă? Aici e problema! Este păcatul! şi păcatul ce

este? Distrugerea chipului Fiului lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Înseamnă

iubire, Înseamnă că antichipul e ucidere. Deci păcatul este distrugere. şi

atuncea iubirea Înseamnă treime. De ce Înseamnă treime? Pentru că iubirea

e Tatăl. Tatăl Înseamnă treime.

Distrugerea chipului lui Dumnezeu Înseamnă distrugerea treimii. şi

distrugerea treimii ce-nseamnă? Zero. şi-n zero Începe -1, -2, -3, ...

ş.a.m.d.,Înseamnă antichrist, antiviaţă. şi atuncea, e foarte interesant, că

moartea nu e anihilare, ci un fel de renaştere, În sens negativ, a fiinţei,

a realităţii. şi ăsta-i păcatul. ăsta-i, pe undeva, iadul. Iadul din

punct de vedere biblic, ar fi păcatul. Păcatul inseamnă moartea. Dar,

interesant că aşa-zisa moarte i se dă numele de "Împărăţia morţii".

şi "Împărăţia morţii" e iadul. şi ce-i iadul? Moartea Înseamnă că nu e

o anihilare, ci este o antiviaţă. Dacă realitatea În sine, dumnezeiască,

este iubirea, iubirea Înseamnă raiul. Înseamnă că moartea este iadul şi

Înseamnă că moartea este iadul şi Înseamnă că iadul nu e rai, e antirai,

e chin, suferinţă. Antiiubirea Înseamnă că e suferinţă.

şi foarte paradoxal lucru că, Dostoievski zice foarte frumos, că

"iadul e neputinţa de a iubi". Adică distrugerea fiinţei, ucidere.

Uciderea iubirii Înseamnă păcatul. Uciderea iubirii Înseamnă suferinţă.

Cine nu are iubire În el, automat are suferinţă. Deci nu e o anihilare totală.

M - Trăieşte În negativ.

G - Nu se poate! În momentul când de la 1 treci la 0, zero deja nu poate să stea

În zero, trece direct la negativ. Aici e o chestiune care ar trebui.

M - Pe zero Îl obţi din 1, prin -1.

G - Aici e o problemă foarte adâncă. şi aici e ... Dar parafrazând

Dostoievski, că, de fapt iadul nu este lipsa iubirii, ci inversarea iubirii.

M - E ură, nu?

G - Ceva interesant. Pe undeva, ura este doar un fel de efect. Pentru că

iubirea nu poate fi ucisă niciodată. Iubirea nu poate fi ucisă. Dar

Încercând să o ucizi...

M - O inversezi.

G - Nu numai că o inversezi, dar se-ntâmplă un lucru foarte interesant,

ucigând-o, de faapt o maltratezi şi de fapt, maltratând-o, neputând

s-o omori aapare această negativitate, În care ai vrea să fie ceva, care

săa nu fie iubire, dar prin faptul că nu poţi să-ţi ucizi iubirea din

tine apare tocmai această suferinţă. Pe undeva, parafrazând pe

Dostoievski, iadul nu este lipsa iubirii sau neputinţa de a iubi, ci neputinţa

de a nu putea să nu iubeşti. Nu ştiu dacă sesizaţi.

M - Da, da, am Înţeles tot.

G - De asta se spune căa demonismul este această suferinţă maximă, această

suferinţă a Încercăarii de-a ucide iubirea şi de-a Îţi da seamaa că

nu poţi s-o ucizi. A-ţi da seama că tu iubeşti În continuare şi faci un

refuz permanent al ei.

M - Care-i soluţia?

G - Asta Înseamnă demonismul.

M - Care- i soluţia ca să nu ajungi la demonism?

G - Această negaativitate maximă a iubirii aare şi ea, pe undeva acea

sacralitate, care Înseamnă suferinţă. Suferinţa este glasul iubirii

ucise. Deci, ucigând iubirea, prin faptul că iubirea nu poate să moară,

rămâne suferinţa. şi suferinţa e această strigare permanentă a

reÎntoarcerii la iubire. De aceea, din punct de vedere creştin acceptând

suferinţa, acceptăam prezenţa perfecţiunii iubirii.

M - Eu ziceam despre suferinţă că ea se naşte din cauza unei diferenţe

care există Între ceea ce intenţionăm noi şi ceea ce realizăm.

G - Nu, mergem la esenţă. N-o Înţelegeţi. Suferinţa este negativul prezenţei

perfecţiunii iubirii suferinţa e numai atunci când Întradevăr se distruge

Însăşi viaţa vieţii, care e iubirea. Dar ceea ce este interesant că suferinţa

e tocmai sacrul. Pentru că suferinţa e glasul acela cum spune biblia

..."sângele glasului strigă". Dar suferinţa, zice pe undeva, diavolul, pentru că

a devenit negativul lui Dumnezeu, diavolul nu este distrus, că Încă i se dă

această posibilitate, Încă mai are această sacralitate, care Înseamnă

suferinţa. De aceea, din punct de vedere creştin, suferinţa Înseamnă

Crucea. şi Crucea este Sacralitatea În sine. De aceea, cel care suferă

este un sfânt. Deja este o prefigurare de sfânt. Dar dacă nu Înviezi

după Cruce, e doar o prefigurare, n-ajungi Încă la sfinţi, n-ajungi la

Înviere. Sunt nişte taine foarte adânci. Diavolul, dacă ar reuşi să

facă şi-nvierea, ar redeveni Înger. El nu mai face Învierea. La noi vine

Hristos, face Învierea şi noi ieşim din păcaat, noi ne putem reÎntoarce

la sfinţenie. Deci noi ne putem reÎntoarce laa iubire.

M - Părinte Ghelasie, acuma puteţi să vorbiţi despre cum ne apropiem noi

de Hristos cu practica isihastă.

G - Tocmai aicea e. De ce-am făcut, pe undeva, această introducere.

Prin faptul că am scris cartea aia interioară "Mistagogia". Ca să ne-apropiem...

Toate misticile vorbesc de apropierea noastră faţă de Dumnezeu, faţă de

care noi suntem creaaţi. Apropierea adevărată o putem face prin ce? O putem

face decât prin Chipul lui Dumnezeu pe care-l avem noi. Chipul lui Dumnezeu

pe care-l avem noi cine e? Chipul Fiului lui Dumnezeu, chipul iubirii de

Dumnezeu ca origine a chipului Iubirii. Aţi Înţeles? O să vedeţi În

Mistagogia. De aceea, din punct de vedere creştin noi nu ne putem Întoarce

la Dumnezeu oricum, ci decât prin originea noastră. şi originea noastră

cine-i? Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Deci noi trebuie Întâi să facem reunirea

cu Fiul lui Dumnezeu, să-i reintrăm În chipul de Dumnezeu şi atunci ne Întâlnim

cu dumnezeirea Întreagă, cu Tatăl. De aceea se zice, pe undeva, că Împlinirea

unirii cu Dumnezeu este rugăciunea "Tatăl nostru". Dar ca să zicem "Tatăl nostru"

trebuie Întâi să ne facem creştini, adică să ne botezăm În Hristos.

Pentru că dacă nu ne botezăm În Hristos, Dumnezeu nu poate să fie Tatăl nostru.

Noi numai dacă suntem fraţii lui Hristos, e Dumnezeu Tatăl nostru.

M - Aşa este.

G - De aceea, din punct de vedere al practicii isihaste, se Încearcă evidenţiere

aceasta, că noi trebuie să ne renaştem din păcat, ca fraţii Fiului lui

Dumnezeu, trebuie să ne naştem dintr-un Chip al Maicii Domnului, care să ne nască.

M - Ca să fim fraţi, de unde să ne naştem? Decât din...

G - şi aici iar e o problemă. Că Chipul Maicii Domnului, care În realitate

este ca o transpunere pentru noi, este Chipul Bisericii.

M - Să insistaţi şi pe ideea asta.

G - Da. Este Chipul Bisericii care este legat direct de Chipul real al persoanei

Maicii Domnului. Biserica, nu În sensul de instituţie sau...

M - În sensul de Casă a Domnului.

G - Nici de simplă Casă a Domnului. Ca un fel de teologie mistică, În sensul

acesta al practicii isihaste, Biserica este tocmai, cum să spun, această

regăsire a originii noastre mistice.

M - Mai mult decât Casă. Mergi la persoană.

G - Casa noastră Înseamnă originea noastră. Casa Înseamnă, În primul

rând, originea ta. Ca să fie casa ta, trebuie să fie casa unde te-ai născut.

Noi de unde ne-am născut? Din Chipul Fiului lui Dumnezeu şi atunci noi trebuie

să regăsim Casa unde s-a născut Fiul lui Dumnezeu În lume. şi cine e care

l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu? Maica Domnului. şi atuncea, automat şi

Casa Fiul lui Dumnezeu e tot casa noastră.

M - E perfect logică.

G - Nu e perfect logică, dar ca să-nţelegem. şi asta Încerc eu să evidenţiez.

şi Încă şi mai mult. Casa Noastră.

M - Aşa. Cum spuneaţi dumneavoastră: Chipul Maicii Domnului este biserica?

G - Biserica este legată direct de Chipul Maicii Domnului ca realitate În sine.

Vedeţi, făptura feciorelnică În sine.

M - Părinte Ghelasie, spuneţi-mi şi alte semnificaţii ale Maicii Domnului.

G - Vedeţi dumneavoastră, toate problemele astea sunt o carte Întreagă.

E "Taina Chipul Maicii Domnului". E o altă carte. O să vedeţi aicea, la

căsătorie, la biserică, aici În Dicţionar. Problemele sunt foarte vaste.

M - Se spunea undeva, de Maica Domnului, că este Raiul.

G - D-le, Raiul... Ceea ce trebuie să Înţelegem la Început.

M - ştiţi că soţia mea a făcut legătura că din acest motiv, că Maica

Domnului e Raiul, Iisus Hristos este socotit şi Noul Adam.

G - A, sigur.

M - A făcut o legătură frumoasă.

G - O să vedeţi dumneavoastră. Dar ceea ce trebuie insistat este că noi

trebuie să reintrăm pe undeva să găsim o uşă prin care să intrăm la

Dumnezeu. Care-i uşa? E uşa Bisericii. Dar uăsa Bisericii e icoana. şi

icoana ce-nseamnă? Ce este icoana, uşa ca icoana prin care noi putem să,

... pe care Dumnezeu a deschis-o să fie la noi Maica Domnului?

şi de aceea noi pornim de la icoana Maicii Domunului. Însăşi Fiul lui

Dumnezeu ia chip În Chipul Maicii Domnului. şi atunci Hristos este prin

Icoana Maicii Domnului. De aceea specificul acesta carpatin care-l găsiţi

În carte, este tocmai acesta: ca să Începem o trăire creştină, trebuie

să Începem tocmai, pe undeva, de la o icoană creştină, care este

Icoana Maicii Domnului, care este uşa de intrare la Chipul Fiului lui

Dumnezeu, prin care vom intra la Tatăl. Aicea sunt (În carte) toate amănuntele

cum putem noi să redescoperim propriile noastre modalităţi de iconizare, de

redescoperire a chipului nostru. Că icoana din noi e chipul lui Dumnezeu.

M - Părinte, dar spuneaţi la un moment dat "să vezi lumea ca o icoană".

G - Păi, da! De ce să vezi lumea ca o icoană. Pentru că lumea, ca origine, este

În ce? În icoana iubirii Fiului.

M - Da, da, da.

G - Dacă-i icoana iubirii Fiul, nu-n toate vedem pe Fiul. Vedem iubirea lui şi nu

vedem icoana lui?

M - Mi-e clar acuma.

G - Eu poate nu reuşesc limbajul.

M - Dumneavoastră având trăiri, nu vă daţi seama unul din afară ce simte.

G - Se pare că totuşi ar trebui făcut un fel de dialog şi cu altcineva despre

aceasta. Cine-ar putea să-l facă, să-l transpună.

M - Cu puţină răbdare, o să vedeţi că prinde conturul de va fi acceptată

de biserică.

G - Nu-i vorba de acceptată de biserică. Eu nu am veleităţi de astea. Pe

undeva, În preocuparea aceasta mistică, În acelaşi timp În comunicarea

cu ceilalţi, important e, cel puţin pentru mine personal această comunicare de

spiritualitate creştină pe care o avem Între noi creştinii care

ne-ntâlnim. În sensul ăsta. Că eu de fapt nu spun altceva decât ce spun

filocalicii. Dar, pe undeva, e o transpunere, parcă specificul de Înţeles

al condiţiilor de astăzi. Mai ales intelectualii sunt foarte străini de ce-nseamnă

Icoană, ce-nseamnă Chipul lui Dumnezeu din noi. Teologic li se pare prea puţin sau,

cu toate că se scriu manuale de teologie, să spunem, nu prinde.

M - Păi nici nu sunt cunoscute manualele.

G - Sunt cunoscute. Sunt Filocaliile.

M - Doar Filocaliile. Dar au fost acum editate. Părinte, spuneaţi şi despre

"lumea - Icoană cosmică".

G - Păi de ce-i zicem Icoană cosmică? Pentru că chipul lui Dumnezeu e În toată făptura.

Maica Domnului, cum să spun, din punct de vedere mistic se vorbeşte de un

Chip al Maicii Domnului cosmic. După cum este un Adam cosmic, În sensul că Adam, ca origine

se naşte... cum spuneaţi "Arborele sângelui". Dacă Adam ar fi arborele cosmic, din care

se nasc toate Adam este prefigurarea lui Hristos. Dar Maica Domnului este prefigurarea acelei

prin care pe urmă coboară Hristos. De aceea se vorbeşte, pe undeva În sens

mistic, de Chipul Maicii Domnului prefigurat.

M - Adam este prefigurarea lui Hristos.

G - Nu există Hristosul. El trebuie să se nască.

M - Dar Hristos există În trifiinţialitatea.

G - Există În dumnezeirea. şi mai există Încă ceva.

M - Nouă ni se Înfăţişează ca Hristos născut din Fecioară.

G - Ni se arată Încă o dată deci o dublă arătare.

M - Părinte insistaţi pe formă şi supraformă.

G - Majoritatea celor de astăzi caută un fel de transpunere, să zic aşa, a

dogmelor creştine şi parcă simt o necesitate de a transpune aceste dogme

şi-ntr-un fel de gândire creştină. Nu numai să fie nişte afirmaţii.

M - Parcă Scrierile părintelui Stăniloaie chiar fac parte din aşa-zisa

gândire.

G - Da. Încearcă o intrare În gândire. şi atuncea, ca să poţi să

gândeşti creştineşte trebuie să porneşti tocmai de la chipul creştin.

Cum poţi să poţi transpune chipul creştin În logica noastră? şi dacă

chipul creştin Înseamnă treime, Înseamnă că, pe undeva, gândirea

trebuie să fie treimică? şi de aici, pe urmă automat ajungem la logică

treimică. Că această logică treimică faţă de logica duală sau

binară - afirmaţie şi negaţie prin faptul că creştinismul vine cu

restabilirea raiului, dar noi Îi spunem...

M - Cu asta când o lămuresc pe nevastă-mea, să vedeţi ce Înţelegere

bună o să am. Că prima vorbă a femeii este să te contrazică. Să

vedeţi. şi mai ales cum este ea acuma Într-o mistică sănătoasă,

o să vedeţi ce bine mă Înţeleg cu ea. Azi dimineaţă mi-a venit ideea

asta: Mă, când o să-nţeleagă Dorina logica părintelui Ghelasie, că nu

există negaţie, n-o să mai am treabă cu ea. şi aşa nu m-ai am. Acum m-am

obişnuit.

G - Vedeţi dumneavoastră, pe undeva, ce mutaţie are loc? De a nu mai gândi

niciodată negativ şi de a preface negativul...

M - Vedeţi, chiar afirmaţia dumneavoastră - de-a nu gândi niciodată negativ.

G - Da, dar mai e ceva! Mare atenţie! Nu transforma negativul În pozitiv. Ci

depăşirea... Foarte interesant. Negativul nu-l poţi transforma niciodată

În pozitiv.

M - În logica asta, atunci când intervine negaţia, să foloseşti negarea

negaţiei.

G - Aicea nu se poate aşa. Nici negarea negaţiei. Că tot negaţie e. Deci nu se

poate prin negaţie să negi. Tot prin negaţie. şi aici e frumos. Să vedeţi

dumneavoastră. În asceză se vorbeşte, pe undeva, de virtute creştină,

În care răul şi negaţia nu e transformat Într-un aşa-zis bine, ci răul

se autodepăşeşte pe sine şi acceptă să facă el un salt dincolo de sine

Într-un ceva care e şi dincolo de rău şi dincolo de bine.

M - Am Înţeles. Să facă un salt Înaintea binelui şi-a răului Înaintea

păcatului.

G - Nu! Peste! Nu Înainte. şi peste bine şi peste rău. Să zicem aşa...

Pe undeva s-o luăm practic. De exemplu zici că asta-i albă şi cealaltă

este neagră. Acuma... Nu, altfel. Dumneata mergi În dreapta şi eu merg În

stânga. Pe undeva suntem În contrarietate. Unde ne-ntâlnim noi? Că vrem să

M - La polul opus.

G - Nu că atunci e-nchidere de cerc. Dacă vrem să ne-ntâlnim Înseamnă

că trebuie să ne-ntoarcem...

M - Cel care-a luat-o spre dreapta se Întoarce spre stânga şi cel care-a

luat-o la stânga o ia la dreapta.

G - Nu, trebuie ori să facă amândoi Întorsul, ori să facă unul dintre ei

Întorsul, să-l prindă din urmă. Atuncea se-ntâlnesc. E foarte interesant.

Din punct de vedere creştin dacă unul s-ar Întoarce spre celălalt ar fi un

fel de maltratare, de distrugere a propriei lumi. şi a unuia şi a celuilalt.

şi atunci ce să faci? Ei nu se Întâlnesc contrazicându-se pe sine ci mai

făcând altceva. Pe lângă direcţia pe care-o are fiecare, face un salt

de direcţie care e comună şi unuia şi celuilalt. Sau undeva, deasupra, şi

atunci se Închide triunghiul. Adică face o linie şi undeva se-ntâlnesc.

Dar se-ntâlnesc undeva deasupra. şi ăsta-i triughiul.

M - Da, spuneaţi dumneavoastră ieri când eu ziceam că gândesc pe interval.

Aţi spus: "Nu pe interval se gândeşte, pe triunghi". N-am Înţeles.

G - Acuma Înţelegeţi?

M - Acuma Înţeleg.

G - şi atuncea, de-aceea acuma vorbesc problema. şi atuncea Chipul de treime

este nu ca formă, ci ca conţinut. De ce? Pentru că, pe undeva, Tatăl este deasupra.

Ca logică trinitară noi vorbim de o supraformă, de o formă şi un conţinut.

În logica noastră obişnuită ştiu că forma se naşte dintr-un conţinut.

Asta-i pe undeva logica. Ceea ce, pe undeva, este o logică deficientă şi insuficientă.

Pentru că atuncea forma şi conţinutul nu sunt Întregul În sine, ci sunt

transformări şi prefaceri În sine. Pe când, dacă se vorbeşte de

supraformă, care rămâne ca un suprainformaţional permanent şi care

niciodată nu poate fi distrus, din care se deschide, din care purcede forma

şi se naşte conţinutul, atunci conţinutul niciodată nu se pierde pentru

că are permanent supraforma ca origine. şi conţinutul În sinea lui nu este

formă, este supraformă În stare de conţinut, iar forma la fel, rămâne

indestructibilă prin faptul că ea are chipul tot supraformei.

M - Da.

G - şi ce este interesant este tocmai egalitatea aceasta a treimii care poate

să se conţină unele pe altele În egalitate şi niciodată nu e unul În lipsa

celorlalte. şi netransformarea uneia În altele. Nici prefacerea uneiaÎn

alta. Ci, la un moment dat, un fel de ... Tocmai această treime şi această

trifiinţialitate În sine În care permanentul, cu toate că este, pe undeva,

manifestare de sine sau Într-o oarecare multiplicare de sine, permanentul nu

trece În relativitate de sine.

M - Da, am Înţeles. Aţi explicat foarte clar.

G - Ar trebui cineva... Eu ca mistic şi ca mă rog, am această deficienţă

să nu pot să evidenţiez sau să dau şi celorlalţi, pe undeva, această

taină a unei gândirii creştine. Dar dumneavoastră ca om de ştiinţă,

s-ar putea face transpuneri şi Întradevăr ar trebui şi o gândire

creştină. O ştiinţă creştină. De ce să nu se gândească treimic.

şi această logică creştină trebuie să ***.

M - Noi o să schimbăm acuma mai des informaţiile.

G - Acum, iertaţi-mă. În "Voiajul" acela, n-am vrut să ..., aveţi totuşi,

mie Îmi place foarte mult, aveţi nişte greşeli de logică creştină.

M - Probabil.

G - şi deci, dacă sunteţi scriitor, nu sunteţi scriitor creştin. şi-ar trebui

să fiţi, totuşi, scriitor creştin. Aşa ar fi frumos. Aşa ar fi ideal, nu?

M - Ne-ntâlnim până la urmă. Nu, dar să-mi faceţi critici.

G - Nu, e cartea foarte bună, Însă transpunerea aceasta de ... şi filosofia

şi poezia, are această insuficienţă, şi plus că apar nişte erori,

uneori aproape anticreştine, tocmai prin faptul ăsta că nu se ştie sau nu se merge

pe logica creştină. şi atunci automat apar antilogică, logică luciferică, dar

nu mai e gândirea creştină. şi nu mai e gândirea Chipului lui Dumnezeu, ci

e gândirea luciferică. Dacă se gândeşte luciferic...

M - ştiţi ce-am găsit aicea foarte frumos scris la poartă:

"Nu numai să ai grijă ce vorbeşti, să ai grijă şi ce scrii".

G - Are dreptate. De aceea spune Mântuitorul: "Veţi da seama de orice

cuvânt care vă va ieşi din gură!" Afară de orice fapte. Cuvânt.

Vă daţi seama ce-nseamnă sacralitatea cuvântului? şi scrisul, vă daţi

seama? Pe undeva scrisul e Euharistie. Întruparea Lui. şi otrăveşti.

Cine mănâncă din cuvânt şi nu e cuvânt cum trebuie, Îl otrăveşti,

Îl omori.

M - Părinte Ghelasie, ştiţi ce-ar fi frumos? Dacă ar mai fi timp.

G - Mai Întrerupem puţin şi revenim.

M - Dar tot astăzi.

G - Da, tot astăzi.

M - Da, pentru că dacă e a ploaie vreau să plec. Să nu am probleme cu

coborâtul.

G - Nu, că nu plouă prea tare. Nu trebuie să aveţi.

M - Nu mă hazardez.

G - Asta-i rea credinţă.

M - şi când am plecat de acasă era o dimineaţă aşa Înnourată...

G - Aţi intrat Într-un fel de superstiţie de asta. Depăşiţi-o. Anumite

lucruri trebuie să le depăşiţi.

M - Vă spun, părinte, am ajuns la pescuit pe la Histria. Trei zile şi

trei nopţi a plouat Încontinu. şi eram la vreo 2 km de maşină şi maşina

la vreo 7 km de şosea. şi când am plecat, eram cu fiul meu şi cu un prieten.

Măi, zic, ajungem la şosea? Că era apă pe acolo. Noroc că era sărat şi nu noroi.

şi fiul meu mi-a zis: Măi, tăticule, cu tine totdeauna am ajuns". El a avut

credinţa asta. Eu am avut, aşa, o Îndoială. Da aşa este.

G - Deci ne oprim aicea.

M - Cum, fratele Vlase? E foarte interesant. Păcat că nu mi l-aţi prezentat

de la-nceput. Că n-am ajuns să discutăm tot ce-am avut. O să ne scriem.

G - Nu, părintele e foarte deschis.

M - Soţia v-a studiat cărţile cu de-amănuntul şi cred că regimul nostru

alimentar e influenţat de prima carte "Medicina isihastă".

G - Dacă cu scrierile mele pot ajuta pe cineva, bun. Dar nu mă consider

scriitor.

M - Timpul o să le hotărască. Părinte, important este ca omul să aibă

trăiri Într-o matcă a lui, nu rătăcitor. Pe structura lui de credinţă.

G - Pe undeva, continuând această ştafetă preluată trebuie susţinută.

M - E foarte greu să Împaci atitudini de creator, de artist În valorile astea.

Unii consideră că-i un orgoliu. E o nevoie de-a se exprima omul.

G - Spiritualitatea nu poate să fie sigură. Spiritualitatea deja e un context de raporturi.

Taina creştină-i, tocmai această Sfântă Treime - iubirea Înseamnă

treime, orice spiritualitate e treime.

M - Părinte Ghelasie, deci asta vroiam să mai vorbiţi: Cum aţi reuşit

să Împăcaţi spiritualitatea cu realul icoanei. Că de fapt, dumneavoastră,

realul icoanei Îl Încărcaţi cu foarte mult spiritual. Adică, cum vedeţi

dumneavoastră icoana? Eu aşa am simţit, că prin icoană faceţi chiar coborârea

lui Iisus la noi Înseamnă (de fapt) chiar ascederea noastră spre...

G - Cum am spus Înainte În Icoană e Fiul lui Dumnezeu, În care avem originea,

care, totodată, asta e lucru interesant.

Anticii privesc realitatea doar ca o coborâre a divinului În lumea asta

şi-atât. Creştinul merge un pas În plus. Nu numai coborârea principiilor

divine, cum văd anticii, prin care creaţia are, pe undeva, din ea. Acum mai e un pas

În plus. Divinitatea face un fel de dialog, de comunicare cu această creaţie

care, la rândul ei, face dialog de comunicarecu divinul. În gândirea antică

şi metafizică nu există aceste taine. Nu există comunicarea dialogată

Între Dumnezeu şi creaţie şi creaţie şi Dumnezeu. Anticii sunt, pe

undeva, panteişti. Consideră un fel de principii care ies din divinitate, aceste

principii coboară şi se amestecă Într-o oarecare relativitate şi o

multitudine de forme de creaţie. E un divin tăcut, un divin care se pierde.

Trebuie din nou să facă reÎntoarcerea, să se facă Dumnezeu. De aia toată

modalitatea cunoaşterii antice e meditaţia. Mereu, mereu să cauţi, să faci un fel

de ordine În lucruri, să-ncepi să le justifici, să-ncepi să le pătrunzi,

să le raţionalizezi, să le purifici, să le mai ştiu eu ce, până când

ajungi să cunoşti nişte sensuri. Întradevăr, avem şi această capacitate,

Însă pentru noi, creştinii, cel mai important e toată integralitatea ta, de fiinţă

creată. Să comunici. şi mai mult, Creatorul, cu toată personalitatea lui să

comunice. Nu numai proiectează nişte principii divine. Aia-i pentru că ne

creează, ca fiinţialitate, dar urmează partea cealaltă a dialogului cu divinul.

Deci Dumnezeu, din punct de vedere creştin, nu e redus la nişte principii.

Asta-i miracolul creştin.

M - Asta am Înţeles eu din ce-am citit. N-am ajuns s-o citesc până la capăt.

Că de fapt, dumneavoastră, În practica isihastă faceţi coborârea

divinităţii În icoană.

G - Nu atât coborârea divinităţii, ci consemnarea divinităţii.

M - Adică, Într-un fel vreau să spun că, faceţi o Întâlnire cu divinitatea.

G - Păi, tocmai.

M - Deci am Înţeles bine?

G - Păi, tocmai aceasta-i, că posibilitatea de Întâlnire cu divinitatea

este Însuşi chipul divin. şi chipul divin În creaţie Înseamnă icoană.

M - Asta vroiam să o am lămurită. Am Înţeles bine.

G - Prin faptul că chipul de divinitate coborât În creaţie e icoană...

M - şi această icoană trebuie să n-o ai În minte. Ea să fie În tine.

G - Nu, dar e În totalitate ca icoană. Vedeţi dumneavoastră icoana nu trebuie

s-o abstractizezi şi s-o interiorizezi. Foarte atenţi! Pentru că, asta vroiau,

pe undeva, să facă iconoclaştii. Ziceau că "Domnule, nu trebuie icoană

exterioară".

M - Da, putem s-o avem În noi. Ne imaginăm.

G - Nu! Nu numai că imaginezi, dar nici n-ai voie să imaginezi. Că Dumnezeu nu se poate

imagina. În momentul În care Îl imaginezi Îl faci. Au şi ei felul lor de...

Dar problema care se pune e alta: miracolul Euharistiei nu poate fi cunoscut.

E, pe undeva, temeiul icoanei. Că această divinitate nu era numai la un nivel pur

spiritual. Ci această divinitate e şi la nivelul, pe undeva, sensibil şi chiar

al lumii, cum să spun, corporale.

M - Organic.

G - Că trupul, trupul lui Hristos nu e un corp Într-un spiritual

Aţi văzut că după Înviere, Mântuitorul se arată Apostolilor

"Aveţi ceva de mâncare?" "Eu care credeam că eşti duh!" Duhul carne n-ar

mai mânca. şi mănâncă În faţa lor peşte şi fagure de miere. Trupul

Înviat este deci tot trupul lui Hristos. Atuncea acest trup, plus că miracolul

acesta liturgic - să vă dau o carte ca să cunoaşteţi ce-i miracolul acesta

al Împărtăşaniei. Vedeţi dumneavoastră, ca pe icoană. E o materie,

nişte vopsea. Ce-i mă, ce-i? E ceva sfânt În ea? şi cu toate astea...

M - E ceva sfânt În ea, pentru că...

G - Dar ce e ceva sfânt? Pentru că temeiul, exact pâinea şi vinul, care se preface

prin liturghie În trupul şi sângele Mântuitorului nu mai e un simbol,

ci e real - trupul şi sângele. (a fost chemat undeva).

G - Noi, creştinii, avem acest paradox al divinului Întrupat.

Nu este un divin abstract. şi mai mult decât atâta, este un divin care se uneşte

cu partea trupească şi divinizează Îndumnezeirea sufletului. Dintr-o

anumită viziune a anticilor pare ceva aproape de neconceput. Anticii consideră

materia tocmai Închisoarea spiritului, sufletului. **** ajunge până la

divinizarea corpului. Dar nu În sens de desacralizare. Ridicarea, păstrarea

corpului şi participarea, pe plan corporal, tocmai la niveluri pur spirituale,

fără să se desfiinţeze. Aicea nu-nţeleg ei. De aceea icoana este tocmai

această participare a ...

M - ştiţi, relaţia noastră cu divinul o realizăm prin relaţia cu icoana.

G - Acuma noi...

M - E un intermediar Între noi şi divin.

G - Ce se-ntâmplă! Da, bine zis. Uşa prin care noi intrăm, care se deschide

spre divinitate. Sau, mai bine zis, fereastra. şi-n acelaşi timp fereastra

care o deschide divinitatea spre noi e tot icoana. Trebuie Înţeles că icoana

este În acest miracol al Chipului lui Dumnezeu care se-ntrupează. Că dacă

Dumnezeu n-ar...

M - şi În icoană vedem chipul lui Dumnezeu Întrupat.

G - Întrupat. De aceea tot se-ntrupează-n vopsea. Foarte interesant. Că-i

pe hârtie, că-i pe ... n-are importanţă.

M - Dar ştiţi că există oameni care au puterea să discearnă că-i vorba

de-o icoană.

G - Da, acuma şi anumite modalităţi de astea, deja Încep să constate

că icoana are un miracol În ea.

M - Are un miracol, o energie a ei.

G - Denotă că nu este ****

\subsection{Practica Isihastă}

M - Părinte Ghelasie, primii doi paşi să mi-i spuneţi În "Practica

Isihastă". Cu aceştia, mă acomodez cu limbajul şi restul vin de la sine.

G - Vă voi spune În detaliu după ce voi enunţa esenţa. Specificul nostru

carpatin nu porneşte ca modalitatea atonită, de la atitudine mentală, În mod

special, de cultivarea unui anumit mental faţă de o anumită trăire

mistică. Ea porneşte de la o anumită atitudine Într-un ritual de gest

sacru. Aceasta Începe cu Taina Acatistului Maicii Domnului. În sensul

acesta de intrare prin fereastra pe care Însuşi Dumnezeu a deschis-o În

lume, prin Întruparea Sa *** şi prin aceasta şi noi putem să intrăm iar,

adică să ne orientăm spre Harul Divin. De aceea, ca trăire creştină, la

Început, nu trebuie o iniţiere specială, cu formule magice, sau meditaţie

specială, capacităţi mentale deosebite sau exerciţii speciale. Se

Începe, Înscrierea acestui mic ritual personal al Icoanei. Icoana Maicii

Domnului prin care Dumnezeu coboară, În care noi ne Îndumnezeim,

căpătăm condiţie de Dumnezeu.

M - Spuneaţi În carte că, În timp ce se citeşte Acatistul Maicii

Domnului, să priveşti şi Icoana şi Icoana să o ai reprezentată toată

ziua.

G - Trebuie o mare atenţie că În sensul isihast nu trebuie mentalizată.

Reprezentarea icoanei În sens isihast nu este o icoană materializată În

sens interior, nici nu se dematerializează, nu se decorporalizează. Trebuie

să accepţi o anumită corporalitate a Icoanei, dar, fără să te opreşti

la corporalitate este acel ceva care de fapt se Încorporează. De aia

corporalitatea are un ritual. Prin Ea noi de fapt avem acest acces. Dar nu

În corporalitatea aceasta desacralizată. Ci corporalitatea sacră.

Din punct de vedere al anticilor, nu există corporalitate sacră. Prin

această posibilitate a creştinismului, de corporalitate sacră, ca trup al

lui Hristos. Din corporalitatea Icoanei este materialitatea Icoanei nu o

umbrire a chipului. Pe undeva este tocmai o dezvăluire.

M - Părinte, cum v-a Împărtăşit Avva dumneavoastră prima etapă.

G - Cerându-i să Încep trăirea aceasta mistică În modalitatea

carpatină, m-a pus să fac la Început Ritualul Icoanei. Zilnic, În

faţa Icoanei Maicii Domnului să citesc Acatistul Maicii Domnului. Încet,

Încet, În timp, Începe să se deschidă Duhul. În timp ce citeşti, nu meditezi

la nimic. Faci numai ritualul. Cu timpul, Începi să te iconizezi. Începi

să descoperi În tine chipul de icoană, care deja-l avem În noi. Pe urmă

Începe dialogul...

M - Aceasta Îmi era tot o Întrebare, dacă omul poate reprezenta o Icoană?

G - Nu că poate reprezenta. El este o Icoană, pentru că avem Chipul lui

Dumnezeu din noi. Noi avem Botezul Hristic... Deja suntem pe undeva Icoane

În potenţă de Îndumnezeire. Noi avem de aceea, şi orice lucru care e

Chipul lui Dumnezeu, de aceea se spune să vezi toată lumea ca o Icoană.

M - Chiar şi când vezi pe unul beat?

G - Când vezi pe unul beat, el are Chipul lui Dumnezeu, dar el Îl tufleşte

În noroi. Chipul, fiind ca aurul, chiar dacă trece În noroi, de el nu se atinge

noroiul.

Trebuie să subliniem valoarea pe care creştinismul o dă realităţii.

Realitatea este indestructibilă În sfinţialitate. Iar stricăciunea care

este pe afară asta Întotdeauna este reversibilă. şi diavolul mai are ceva

bun el care dacă nu era s-ar distruge cu totul.

M - Al doilea pas În Practica Isihastă este rugăciunea Tatăl nostru cu

anumite semnificaţii.

G - Da. Este rugăciunea Tatăl nostru În care noi ajungem la Icoana În care

Dumnezeu este Tatăl nostru, rugăciune pe care o zice Însuşi Fiul lui

Dumnezeu din noi. Aici e miracolul.

M - Care se realizează În Icoana Maicii Domnului ca o oglindire În noi a

acesteia.

G - Prin aceasta, noi ne regăsim ca origine că suntem fii lui Dumnezeu.

Deci, prin Icoanei Maicii Domnului ne rememorăm că suntem fraţii lui Hristos

şi Hristos ne reaminteşte că de fapt, suntem Fii Tatălui. Prin reÎntoarcerea

aceasta la origini.

Deci, numai prin regăsirea originii ne duc pe noi la originea noastră pe

Pământ şi din Mamă şi din Dumnezeu Tatăl. Mama e sacră. Trebuie să

Înţelegi În plus că Chipul Maicii Domnului e Însăşi Biserica. Deci

lucrarea care e În biserică, tainele, cele şapte taine sunt de fapt

Lucrările Chipului Maicii Domnului prin care Divinul coboară În noi şi

prin care noi ne urcăm spre Dumnezeu Tatăl. Înseamnă că Biserica şi

slujitorii Bisericii, sunt Taină.

M - Mulţumesc părinte. Lucrurile Îmi sunt mai clare.

G - Acuma, ar fi frumos şi minunat ca de acum Încolo, creaţiile dumneavoastră

şi În toate să Începeţi să aveţi viziunea mistică.

M - Îi spuneam părintelui Vlase că s-ar putea să vă dezamăgesc la Început

prin faptul că o parte din scrierea mea are caracter fantezist.

G - Fantezia e bună Într-un fel. Nu e exclusă.

M - Aveam nevoie de o legătura sufletească cu un strămoş de-al meu născut

acum o sută de ani. Deci, născut, exact acum o sută de ani Înaintea mea.

Am folosit o tehnică numită a acordului În octavă. Adică, să-l regăsesc

pe el prin toate trăirile mele şi prin legăturile de sânge.

G - Pentru mine, este un lucru mare că dumneavoastră căutaţi originea şi

originea e sfântă.

M - Ce mă Încântă pe mine este faptul că pe direcţii şi În limbaje

diferite, preocupările noastre sunt comune. Amândoi căutăm originile,

dumneavoastră mergând până la Originea Omului.

G - Dumneavoastră aveţi sânge de creştin, fiu de preot. Sânge de preot,

sânge de Icoană.

M - În plus, pentru mine scrisul e o terapie.

G - Deja se ştie că sufletul poate să vindece trupul.

M - Liniştea nu Înseamnă pasivitate. Poţi să stai Întins În pat şi să

fii foarte căzut. Oricum, mulţumesc Încă o dată pentru timpul acordat.

Bine că l-am găsit. Mi-ar fi părut rău să nu ajungem să discutăm.

Chiar dacă pe alocuri vă voi supăra, să facem şi nişte fotografii.

G - Mâine vă voi da Taina Liturghiei. Vă rog să-mi faceţi şi observaţii

În scrierile mele.

M - Eu voi termina de lucru la cartea mea În cel mult o lună şi de cărţile

dumneavoastră mă voi ocupa În mod special.

G - Vă aşteptăm să mai treceţi pe la noi. Ne Întâlnim atunci mâine

dimineaţă.

M - Noapte bună şi mulţumesc.

05.08.95 Frăsinei

Precizare: Anul urmator s-a tiparit cartea: Omul Chip al Sacrului

O carte dialog intre ymp si Parintele Ghelasie (Constanta, 11 septembrie, 2010)

Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului

Motto: Toate acestea s-au intamplat

pe vremea cand eu cautam Arborele sangelui

si Parintele Isihie (Ghelasie Gheorghe)

era In cautarea Originilor.

(pe undeva apare si aceasta secventa)

M - Ce mă Încântă pe mine este faptul că pe direcţii şi În limbaje

diferite, preocupările noastre sunt comune. Amândoi căutăm originile,

dumneavoastră mergând până la Originea Omului.

G - Dumneavoastră aveţi sânge de creştin, fiu de preot. Sânge de preot,

sânge de Icoană.

M - În plus, pentru mine scrisul e o terapie.

G - Deja se ştie că sufletul poate să vindece trupul.

(sub portativ, intreaga intalnire de la Frasinei)

…………………………………………

………………………………………………………

………………………………………………………………….