M - Eu, În general, umblu cu sublinieri.
G - şi eu.
M - Sunt cărţile mele de suflet. Pe asta nu am umblat cu sublinieri, dar
văzusem foarte frumos exprimată Panteonul Sfinţilor după care am simţit aşa,
că vă precizaţi poziţia dumneavoastră.
G - Asta pe undeva, este cartea mea de suflet.
M - Da?
G - Faţă de părintele cu care am stat eu, trei ani În pustie cu acest
părinte, şi pe undeva, este de suflet Într-un fel.
M - Se simte. ştiţi?! Deci am simţit că vă reprezintă.
G - Problema e esenţială - ce Înseamnă la condiţia noastră.
Noi, care nu suntem sfinţi, totuşi avem această posibilitate să fim, pe
lângă Sfinţi. Acesta-i un lucru mare. şi noi avem posibilitatea să ne
unim cu Dumnezeu. Chiar dacă noi nu facem, sau nu suntem capabili şi nu
avem toate calităţile. Acesta-i esenţialul. Plus că, nu multe păreri, pe
undeva, eronate În ceea ce priveşte raportul dintre Sfinţenie şi viaţă
personală Dumnezeu şi Creaţie. Am căutat să scot În evidenţă
viziunea, Într-un fel creştină, mistică.
M - Eu Îi dădusem soţiei să citească asta, dar când am răsfoit din
cartea asta am spus: "Nu, citeşte-o mai Întâi pe asta".
N-a ajuns să o citească dar o să aibă mare bucurie.
G - O să vă dau mâine o altă scriere: "În căutarea originilor".
M - Chiar simt nevoia. V-am spus că lucrez la "Arborele sângelui".
G - E o scriere mică, de vreo 30 de pagini, dar o să vedeţi. Dar acolo
trebuie să evidenţiez tocmai problema asta, că de fapt, noi redescoperind
originile, ne redescoperim pe noi.
M - Cred că aţi sesizat În scrieri, dacă aţi citit "Voiajul", că, de
fapt, ăsta a fost scopul. Să văd: omul ocupat cu ale lui uită să vadă
cine este. şi văd că Întrebarea a rămas. Aţi văzut, că pe ultima
pagină sunt mai mult filocalice. Cu toate că mi-am ridicat atâtea probleme,
Încă pe copertă au rămas probleme.
G - Ei, problemele sunt uneori greu de rezolvat. Iar În această carte, pe
undeva Încep eu, cât de cât, să scot În evidenţă specificul mistic
al nostru, traducerea aceasta carpatină. Nu ştiu În ce măsură reuşesc.
M - Am sesizat că sunt vreo patru trepte.
G - Sunt şapte. Chiar aşa e şi titlul.
M - şi mergeţi până la a 4-a?
G - Până la a 4-a, că e vol. I. Zice aşa aicea: Cele şapte capete
despre viaţă. Urmează celelalte trei.
M - Aşa văd, din punctul meu de vedere, ca o tehnică mistica asta.
G - Într-un fel ca tehnică.
M - Aş vrea, dacă o pătrund, să o fac cunoscută prietenilor mei.
G - În măsura-n care dumneavoastră consideraţi.
M - O prietenă foarte bună este o fetiţă care e la medicină, anul IV sau
V, şi care a suferit transplant de măduvă şi a ajuns la creştinism
Încercând diferite apropieri de tehnici yoga. ştiţi că tinerii mai
Încearcă. şi ajuns la creştinism. şi ştia şi de medicina isihastă.
G - A citit-o?
M - A citit. Da.
G - Asta e, pe undeva, un Început. Vreau să o refac. Se pun, Însă, nişte
probleme. Mistica noastră creştină ar trebui, pe undeva, să meargă În
pas cu o medicină creştină. E o mare nevoie ca omul să şi corecteze
nişte slăbiciuni. Nu poţi să zbori dacă n-ai aripi. Nu poţi, să faci
anumite acte dacă nu ai cu ce.
M - Exact.
G - Atunci e nevoie de-acest lucru.
M - În cartea "Practica isihastă" mergeţi f.bine atât pe dialogul cu
duhovnicul, cât şi cu trimiteri la practici precreştine.
G - Într-un fel. Unii zic că fac un fel de dispută, dar...
M - Nu-i dispută, este tocmai punerea În evidenţă a unei continuări.
G - Eu Încerc o transpunere a misticii creştine Într-un cadru general de
spiritualitate. Pentru că sunt oameni care-şi pun problema " de ce aşa".
Alţii zic altfel: şi atunci, ca să nu rămână În dubiu sau să nu
considere că e doar o vorbărie atunci fac, pe undeva şi nişte raporturi.
M - Eu aşa am văzut-o. O scriere de cultură În creştinism. Spun că e
cultură pentru că nu scoateţi porumbelul din pălărie ci explicaţi
omului cum a ajuns el.
G - Tare m-ar bucura să-mi facă cineva o ...
M - Vă spun, cu ajutorul dumneavoastră m-aş apropia şi Încerc o scriere
la noi În "Tomis", revista noastră de cultură şi umblă În toată ţara.
Nu ştiu dacă depăşeşte puterile mele, dar ca să pot să fac asta, s-o
Înţeleg foarte bine. Ca s-o Înţeleg foarte bine vreau să intru În
limbaj. Ca să intru În limbaj, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Dar
În acelaşi timp, s-o pun chiar pe masa Părintelui Mitropolit Nicolae.
Dacă pe anumite teme n-a putut să-mi răspundă, datorită poziţiei
Bisericii, lucru pe care nu prea-l Înţeleg Încă. Două scrisori mi-a
răspuns, dar de Încurajare. Tot printr-o tăcere, pot să spun.
G - Întrebarea dumneavoastră este prea directă şi nu i se pare
ostentativă?
M - ştiţi ce se-ntâmplă? Dânsul, Într-un interviu dat lui Sorin
Dumitrescu spunea că Biserica până acum a tăcut. Acum n-o mai reţine
nimic şi deci... Dar vedeţi că Într-o problemă dificilă tot o
reţine... N-am vrut să-l pun Într-o Încercare, Într-o ispită. Am o
admiraţie deosebită pentru dânsul. A fost Episcop de Arad când eram eu
copil, şi are şi un farmec personal. Îl cunoaşteţi?
G - Nu personal. Am citit ceva de dânsul. Nu l-am văzut.
M - Eu aşa l-am văzut ca un sfânt. De copil Îl ţineam aşa. Are şi o
voce blândă. Cred că este sfânt În felul lui. Probabil că prin
funcţia Înaltă să facă compromisuri. Dar mă aşteptam să fie reperul
moral. şi un reper moral trebuie să facă sacrificii. Altfel nu se poate.
G - Dânsul e considerat, pe undeva, cel mai modern În ierarhie.
M - Este modern, da.
G - În sensul că priveşte lucrurile mai larg. Sunt nişte limite şi aici
totuşi.
M - M-am gândit bine la dânsul. Are multe legături interconfesionale.
G - Însă şi dânsul e aşa de ocupat, are atâtea probleme.
M - Dar Întotdeauna Îmi răspunde.
G - Da. În ceea ce priveşte scrierile acestea, nu ştiu. Ele sunt doar
xeroxate.
M - Vă ajut cât pot şi eu cu editura.
G - Cu editura deocamdată... Unii vor ei. Nici nu ştiu cum va fii. În
general, scrierile acestea am considerat că e mai bine Întâi să fie, pe
undeva, date. Să fie probate şi dacă eventual se găseşte vreo greşeală
să pot să revin. De aceea nu m-am grăbit, propriu-zis, la publicare.
M - Cu probleme de corectură şi de ...
G - De sensul ei şi de primirea ei. Că celelalte... nimeni n-a scris nimic
deşi foarte mulţi vociferează, dar vociferează fără temei sau fără
argumente clare. şi vi se pare, pe undeva, puţin mai accesibilă aceasta,
"Practica isihastă"?
M - Asta este accesibilă ca formă de prezentare. Faptul că este pusă
Într-un dialog te Îndeamnă să citeşti. Mi-aţi mai dat dumneavoastră
ceva şi v-am spus, mă oprisem În iarnă, cam la 5 pagini, dar nu ştiu
exact titlul.
G - La " Mistagogie". Acolo e o terminologie...
M - Cred că termenii de acolo nu sunt mai complicaţi ca cei de aicea.
G - Se adresează, Într-un fel la metafizică teologică. Cu ce vă pot fi
de folos.
M - Uitaţi-vă. Dacă puteţi să-mi prezentaţi aşa, puţin. Sunt nişte
termeni care mie-mi scapă.
G - Da.
M - De exemplu - apofatic - discutaţi În "Mic dicţionar", dar mie tot
nelămurit Îmi este termenul.
G - D-le, apofaticul e considerat Încă din filozofia antică, acea
inaccesibilitate faţă de divinitatea În sine. Adică, fiinţa divină,
orice am Încerca să o definim, de fapt nu o definim. De aceea apofaticul se
consideră...
M - Aproape de sensul "nedefinit".
G - Dar care, În acelaşi timp, e În legătură cu catafaticul adică cu
acele Însuşiri atribute care totuşi par să definească Într-o oarecare
măsură nedefinitul. şi Întotdeauna apofaticul are În vedere catafaticul,
adică apofaticul se traduce În nişte atribute şi nişte calităţi, dar
niciodată nu sunt atributele şi calităţile.
M - Am Înţeles, dar iarăşi În termeni matematici.
G - Iar catafaticul sunt acele atribute şi calităţi, dar niciodată nu
sunt atributele şi calităţile.
M - Am Înţeles dar iarăşi În termeni matematici.
G - Iar catafaticul sunt acele atribute şi calităţi ale divinului care
niciodată nu pot să fie ceea ce e realitatea În sine. De aia, pe undeva,
se zice că dumnezeirea, aici din punct de vedere creştin este veacul cel
mai filozofic, zice că Între divinitatea În sine şi Creaţie nu există
nici o punte de legătură. De aceea la ei, până la urmă, ca şi la
Budha, zice că există decât posibilitatea ca să fiinţăm.Atâta timp
cât mai rămâi un fir de păr În afara lui Dumnezeu, eşti În catafatic.
Pentru fiinţialitatea divină trebuie să intri În apofatic.
şi apofaticul Înseamnă că
trebuie să te transformi În Dumnezeu să intri În Însăşi
fiinţialitatea lui. La noi creştinii, această posibilitate că apofaticul
are pe undeva o taină, taina harului. Prin harului e o divinitate
accesibilă, totuşi creaţiei. Adică nu numai simple Însuşiri. E pe
undeva o divinitate care se poate transpune şi se poate arăta creaţiei.
În plus e problema asta foarte Înaltă a Întrupării fiului lui Dumnezeu,
Dumnezeu e fiinţialitate, care se Întrupează şi se arată şi
dialoghează cu lumea creaţie.
M - Părinte şi despre asta să-mi vorbiţi.
G - Mai am "Taina sfinţilor" şi "Taina Liturghiei". Trebuie să citiţi
"Mistagogia" În care trebuie să lămuriţi problema aceasta: care este
mobilul creaţiei.
M - Cel mai bine să vorbiţi dumneavoastră şi eu Întreb unde nu
Înţeleg.
G - În dicţionar, la creaţie Încerc, pe undeva, evidenţiez că originea
creaţiei - aici e un punct care trebuie evidenţiat - anticii o pun În acel
divin singular care pe undeva, iese În afară Într-o anumită
fiinţialitate. Din punct de vedere creştin, dumnezeirea, prin faptul că nu
e singularitate - e o treime Sfântă, În divinitate din punct de vedere
teologic taina treimii creştine este fiul lui Dumnezeu, Fiul. Aici e
problema foarte specifică şi foarte frumoasă a creştinismului, este
creaţia. Taina Creaţiei este taina Fiului lui Dumnezeu. şi aici este şi
esenţa a unei cunoaşteri creştine În sensul că, pentru a putea
Înţelege ce e Creaţia, nu putem Înţelege ce e Creaţia dacă nu pornimn
de la Fiul lui Dumnezeu. Pe undeva, foarte frumos zic Sfinţii Părinţi, că
Chipul Creaţiei este Chipul Fiului lui Dumnezeu. şi prin Chipul Fiului lui
Dumnezeu, de fapt, noi suntem asemănare de Chip şi asemănare de Dumnezeu.
Trebuie făcute, pe undeva, aceste specificări. Pentru că trebuie să ne
regăsim de fapt, origineapropriului nostru chip. Dacă nu ne rememorăm şi
nu ni-l găsim pe acesta, atuncea facem nişte confuzii foarte grosolane şi
eronate. şi aici e, de fapt, pe undeva, deficienţa anticilor care, uitând
de treimea dumnezeiască, nepornind, de fapt, de la Fiul lui Dumnezeu au
această deficienţă. şi atunci, la un moment dat, creaţia o consideră un
fel de emanaţie direct din dumnezeire. Din punct de vedere creştin Creaţia
porneşte tot de la Dumnezeu, În sensul că e act direct al Divinităţii.
Dar trebuie să Înţelegem că e actul divinităţii Fiului. şi miracolul
cel mai mare taina creştinităţii că Fiul lui Dumnezeu nu crează pur şi
simplu ceva În afară de El, cum zic la un moment dat orientalii ca un fel
de joc "ca un fel de iluzie, că Fiul lui Dumnezeu se Întrupează, Îşi
asumă el chipul creaţiei şi bagă creaţia ... E un lucru extraordinar.
Prin faptul că dumnezeirea intră În creaţie, atunci creaţia intră şi
ea În dumnezeire. Pe când În toate filozofiile, metafizicile şi
religiile antice se spune categoric " Dumnezeu ieşind din sine Însuşi
Îşi pierde propriul chip. Creaţia nu e altceva decât un fel de
dedivizare, adică un fel de pierdere a divinului şi atunci creaţia nu are
niciodată posibilitatea să intre În divinitate. Creaţia e condamnată de
la sine, la distrugere. Deci creaţia nu are statut de realitate. E
considerată iluzie. Iluzia e un joc divin şi Încă odată , creaţia are
sensul distrugerii pentru că divinul nu poate să rămână prea mult În
această iluzie, ci Îşi va căuta propriul chip şi automat se va Întoarce
În chipul de divinitate şi atuncea creaţia trebuie să dispară. Pe când
În viziunea creştină, e cu totul altceva. Divinitatea care crează nu
doar corectează ceva, ci se-ntrupează adică se Înveşmântează
şi-asumă, foarte frumos...şi cuvântul se face trup. Adică un trup
material. În sensul că Dumnezeu se face şi fiinţă creată. şi aici e
miracolul. Că-n Persoana creată, drept creatoarea Fiului acum apare şi a
doua realitate, În aceeaşi persoană. În "Mistagogie" o să vedeţi că
Începutul creaţiei este, la origine, În Fiul lui Dumnezeu, da-n Fiul lui
Dumnezeu care dirija, pe undeva,...
G - Deci taina noastră este Însuşi taina Întrupării Fiul lui Dumnezeu.
şi pe undeva parabolic.
M - Să repetaţi vă rog. Aici e misterul. Iisus Hristos este creaţie...
G - Fiul lui Dumnezeu - logosul, cuvântul - se face trup. Se face Trup În
sensul că-şi asumă chipul creaţiei În proprie fiinţialitate şi
asumând-o În proprie fiinţialitate, pe undeva, În individualitatea
logosului sunt cele două realităţi - şi realitatea creată şi realitatea
increată sau realitatea direct Dumnezeu, fără să se nege una pe cealaltă,
ci În afirmaţie reciprocă. şi atunci În sensul viziunii creştine
creaţia nu mai este negativul divinului, ci este o afirmaţie a lui. şi
Încă o dată divinitatea intrând În creaţie nu se pierde pe sine, ci se
face Încă o dată, Încă un divin. Aici iarăşi o problemă foarte
adâncă. Dumnezeu crează nu pierzându-şi chipul de divinitate arhetipul
divin intră pe undeva, se Întrupează În lucru şi-şi pierde propriul
chip. Trebuie să facă reÎntoarcerea la ideea pură. Din punct de vedere
creştin, divinul intră În creaţie nu pierzându-şi chipul ci creând
Încă un divin, un divin de creaţie. Acut divin de creaţie este aşa-zisul
"logos creat", adică care-i trupul de creaţie sau cum zice Sfântul Maxim
Mântuitorul, că la-nceput Fiul lui Dumnezeu Îşi crează biserica,
templul În care-l invită pe tatăl ca altar şi apare această liturghie
cosmică de creaţie, de unire Între Dumnezeu şi creaţie. Apare acest
miracol al Euharistiei, adică creaţia devine trup şi sângele Fiul lui
Dumnezeu. şi mai mult decât atât, devine trupul şi sângele Înviat.
Fiecare se ridică şi care intră-n dumnezeire, se uneşte cu Dumnezeu,
fără să fie distrugător. Toate misticile antice şi toate filozofiile,
toate metafizicile antice vorbesc că Divinul Întrând În creaţie Îşi
pierde chipul de divinitate, iar creaţia cea să poată intra În Divin nu
se poate. Intrând În Divin Îşi pierde chipul său propriu de creaţie
şi atunci trebuie să absceadă. Creaţia, de la sine, nu are statut de
realitate, decât e, pur şi simplu, un fel de transpunere relativă,
iluzorie, care n-are, de fapt, nici un sens.
M - Adică Creatorul se autodistruge prin Creaţie.
G - Creatorul face un fel de ...
M - Crează o iluzie.
G - Crează o iluzie. Se autodistruge, se pierde, iese din propria
sacralitate şi pe urmă, ca să revină la sacralitate trebuie să distrugă
această nesacralitate. Dar Dumnezeu dacă crează ceva, crează o altfel de
sacralitate.
M - Nu e ca o multiplicare. Am citit undeva termenul acesta care devaloriza
actul creaţiei.
G - Metafizica antică, pornind de la divinitate simplar nemanifestată În
sine n-are nici o mişcare, n-are nimic. Ca să poată ieşi ieşi din sine,
ca să se poată manifesta pe sine trebuie să-şi proiecteze o multiplicare
În afară de sine. Pornind aşa cum spuneţi dumneavoastră, ca o analogie.
E Unu Absolut - aşa - dumnezeirea. Ca să poată ieşi din sine, trebuie la
un moment dat să iasă din sine. Dar cum să iasă? Ca să iasă din sine
trebuie să se multiplice pe sine. şi ca să se multiplice nu se poate, de
fapt multiplica. Dacă este Unu Absolut nu poate fi mai mulţi. şi atunci
există o posibilitate, aşa...
M - Prin abuz de limbaj.
G - Într-un fel de logică. Înseamnă că divinitatea trebuie să se
fărămiţeze pe sine, cum de fapt vorbesc toţi cică,"Dumnezeu se Împarte
pe sine" şi atunci, prin Împărţirea aşa- ziselor scântei de divinitate
se fac pe urmă nişte proiecţii de fenomene şi apare multitudinea de
creaţie. Sau, se mai Întâmplă altceva. La un moment dat, luând-o aşa,
matematic, acest Unu-Absolut se reduce la Zero, că neputând să se
multiplice pe sine, sau neputându-se Împărţind pe sine, n-are ce
să-mpartă. Pe urmă, nici nu se poate multiplica, că nu pot să fie mai
multe Absoluturi, atunci e o problemă foarte ... Heideger vrea să spună pe
undeva. Tot Unu - pe undeva se reduce la zero şi acest zero se poate
multiplica. De la zero Începe apoi unu, doi, trei, ... Foarte interesant.
şi la un moment dat, un lucru foarte paradoxal, Începe minus unu, minus
doi... şi plus şi minus, ceea ce, pe undeva, e foarte paradoxală această
multiplicare şi-ntr-un sens invers. Dintr-un anumit punct de vedere aceasta
se consideră o dublă distructibilitate. Din punct de vedere luciferic.
Asta-i pe undeva, distructibilitatea lui Lucifer. Numai Lucifer, adică
Îngerul care distrugând, negând pe Dumnezeu ajunge la zero. Deci din
punct de vedere creştin zero, ca număr, e Însăşi pactul lui Lucifer.
M - Părinte, treimea cum se naşte?
G - Noi despre treimea dumnezeiască cunoaştem şi putem spune atât cât
Însăşi Treimea lui Dumnezeu se descoperă din apofatic. Noi nu putem să
intrăm În increat. Dar increatul totuşi se descoperă pe sine şi ne dă
nişte repere prin care noi putem, cât de cât să Înţelegem şi să
avem un fel de raport faţă de ea. Plus că, se transpune şi-n chip de
creaţie. Undeva sunt nişte analogii prin care noi o putem cunoaşte. Din
punct de vedere creştin, divinitatea nu este singularitate, ci e Treime
Sfântă. şi asta din punct de vedere metafizic şi logic dă o altă
orientare şi altă logică şi altă cunoaştere.
Chiar o altă naţionalitate, să zicem aşa, prin faptul că dacă zicem că
fiinţa În sine, ceea ce pentru antici era aproape de neconceput aşa ceva,
dacă zicem că fiinţa În sine e Unu, adică o unitate absolută, plus că
e o nemanifestare absolută la un moment dat ei zic nici că-i gol, nici
că-i nimic. Dar nu poţi să zici nici că-i ceva. La un moment dat ajunge
la o abstractizare maximă. Din punct de vedere creştin, această
divinitate, această fiinţialitate divină e Înglobată În conţinut pe
când la antici, nu. E În conţinut. Divinitatea antică nu e conţinut.
Dar ca să devină conţinut, paradoxal, Îşi proiectează În afară un
conţinut. Foarte interesantă şi filosofia asta. Dar asta este, pe undeva,
un fel de iluzie. Că neconţinutul Îşi crează un conţinut pe care nu
poate să-i aparţină şi-l are În afara lui. Pe când din punct de vedere
creştin, divinitatea În sine e totodată şi-un conţinut. Dar nu un
conţinut de părţi, ci un conţinut de sine. şi acest conţinut În sine
este Treimea.
M - Aşa mi se pare şi mie şi logic.
G - Nu, dar asta-i atâta cât putem noi cât de cât...
M - Că dumnezeirea este momentul zero.
G - D-le, să nu ziceţi momentul zero.
M - Nu, momentul iniţial.
G - Momentul iniţial, da. Momentul zero este nul...
M - Momentul iniţial al mişcării...
G - Nici al mişcării. Al realităţii, al existenţei, al fiinţei În
sine.
M - Al fiinţei. Prima fiinţă e fiinţa dumnezeiască.
G - Da, fiinţa dumnezeiască. Aici e miracolul. E trifiinţială În sine.
Nu trebuie să confundăm fiinţa cu trifiinţialitatea.
M - Da.
G - Fiinţa e una şi fiinţialitatea fiinţei e altceva.
M - Explicaţi şi asta, părinte.
G - Nu pot să fie mai multe fiinţe divine.
Asta pe undeva ar porni de la ... ar fi un politeism, de la mai mulţi
dumnezei. Dar, În acelaşi timp, n-ar putea nici fizic, din punct de vedere
logic, pentru că nu pot să fie două absoluturi deodată. Pentru că ori ar
fi contrare, ceea ce nu se poate, sau, neapărat să absoarbă unul pe
celălalt. Deci nu poate să fie două la fel. Dacă există un Unic Absolut,
ceea ce noi numim fiinţa dumnezeiască, ceea ce este, este tainic, şi
după revelaţia creştină, că această unică fiinţă absolută, În sine
M - Este trifiinţialitatea.
G - Are trifiinţialitate. Dar de ce-i zicem trifiinţialitate? Pentru că
aceasta este Însăşi fiinţialitatea ei, nu În afara fiinţialităţii ei.
Că dacă ar fi În afara fiinţialităţii, atunci ar fi un fel de trei
fiinţe.
M - Eu aşa am Înţeles - fiinţialitatea dumnezeiască...
G - Nu, fiinţa dumnezeiască are această taină a trifiinţialităţii În
sine, care este Treimea. Că aici e disputa cea mai mare Între antici şi
creştini, cu sectele...
M - Asta e. La Început a fost Cuvântul.
G - Cuvântul este În cadrul trifiinţialităţii.
M - Haideţi să lămurim şi raportul ăsta.
G - Acum este o problemă mult mai lungă. Dumnezeirea În sine...
Creştinismul spune un lucru foarte interesant. Creştinismul dă numele
fiinţei ca numele Tatălui. Numele acesta e mai mult decât un nume, e un
fel de supranume.
M - Spuneţi, cum Îi spuneţi dumneavoastră.
G - Acest supranume, de Tatăl, asta deja implică trifiinţialitatea. De ce?
Pentru că a fi Tatăl Înseamnă că ai fiul. Deci foarte frumos e
revelaţia creştină. Nu vorbeşte de o fiinţă oarecare, ci de o fiinţă Tatăl.
M - Deci vorbeşte implicit...
G - Dacă e o fiinţă Tatăl are În sine...
M - Fiul.
G - şi de aici temeiul nostru că fiinţa În sine e trifiinţială. Deci
Tatăl e trifiinţialitatea care, În mod normal este treimea, este Fiul ca
naştere şi purcedere a Duhului Sfânt.
M - Asta, purcederea Duhului Sfânt din ce se implică?
G - Prin faptul că revelaţia creştină nu e dualitate. Dacă ar fi
dualitate ar fi numai Tatăl şi Fiul. Dar revelaţia creştină, e foarte
interesant, zice că e treime. Atuncea, acea a 3-a persoană este taina
aceasta, În care Fiul fiind naştere Înseamnă că Duhul este altceva. şi
este purcederea cum să spun? E un fel de ... Fiinţa În sine are o
deschidere În sine. Această deschidere În sine este Fiul şi Sfântul
Duh. Cum să zicem? Să zicem prin analogie că e o dublă deschidere - o
deschidere, să nu zicem ca direcţie Într-un fel ca modalitate. O
modalitate de deschidere prin naştere şi o modalitate de deschidere prin
purcedere, prin ieşire. Acum taina aceasta clară, că În ce sens, care-i
deosebirea netă dintre naştere şi purcedere este peste logica noastră.
Dar În realitate există. Pe undeva naşterea, este un fel de renaştere a
celui care naşte. De exemplu Fiul Îl renaşte pe Tatăl, dar În mod
specific Fiul are toate ale Tatălui.
Iar purcederea este o altă modalitate, nu de multiplicare şi nicci de
renaştere, ci de egalitate a Tatălui. Nu putem spune de multiplicare, să
zicem de ... Încerc analogii metafizice, În care această
trifiinţialitate, pe undeva o apropie şi de o modalitate de analogii În
sensul unei logici pe care deja o avem noi, În sensul că Tatăl ar fi
conştiinţa, Sfântul Duh ar fi memoria şi *** iar Fiul ar fi limbajul.
E o problemă totodată care pune În evidenţă un fapt În care psihologia
se Încurcă. Pentru că pe undeva psihologii susţin că Întâi este o
acumulare de memorie. Din acumularea de memorie apare conştiinţa şi
conştiinţa de sine pe urmă Îşi *** În limbaj.
M - Cunoştinţa fără limbaj nu se poate.
G - Problema care se pune aici e că Înainte de toate, la Început a fost
conştiinţa. Dar conştiinţa nu e goală În sine, ci are Duhul Sfânt.
Deci are şi limbajul. şi această trifiinţialitate este deodată.
Niciodată nu e o conştiinţă lipsită de limbaj, nici de memorie În sine,
ci le are deodată pe toate. Mergând acum, ne Întoarcem la aceste
analogii ... Întorcându-ne, pe undeva, la limbajul propriu-zis, teologic
al revelaţiei creştine, atunci Tatăl are deja În sine conştiinţă este
acel Duh În sine, adică memorie *****, dar totodată, prin faptul că e
Tatăl are această ieşire În afară, deschidere, ca memorie care este
purcederea şi naşterea ca limbaj. Vedeţi dumneavoastră, aicea e o
problemă care, pe undeva, deschide şi un altfel de orizont de intuiţie.
În care, pe undeva, putem să vorbim aşa: să nu confundăm naşterea cu
purcederea. Purcederea fiind pe undeva memorie, iar naşterea fiind limbaj.
şi de aceea aici este, pe undeva, specificul chipului Tatălui, care e chip
În sine, chipul Duhului În care stă memoria, chipul Fiului În care stă
Însăşi limbajul. De aceea revelaţia creştină gândeşte ****.
M - Părinte Ghelasie, dar se-mpacă ce spuneţi cu ceea ce se spune că
" la-nceput a fost cuvântul"?
G - Păi, sigur că se-mpacă. De ce? Pentru că, să zicem aşa, În
neÎnceput a fost Tatăl.
M - Da.
G - Adică Tatăl nu are nici un Început. Adică peste Început. Într-o
oarecare măsură, ca Început Tatăl face Începutul să nască Fiul şi se
zice aşa: Această fiinţialitate a naşterii Fiului din fiinţa lui
Dumnezeu are acest miracol al purcederii sfinte.
M - E o simultaneitate.
G - De aceea revelaţia creştină spune aşa: Purcederea Duhului e În
acelaşi timp şi simultaneitatea cu naşterea şi naşterea e În
simultaneitate cu purcederea. Dar ceea ce trebuie...
şi acum Înţelegemşi taina creaţiei. Aşa, parabolic, se spune că Fiul
lui Dumnezeu, la un moment dat fără timp, că În dumnezeire nu e timp, se
prezintă Înaintea Tatălui. şi chiar şi-ntr-un nou chip, În chip de
creaţie şi-i spune Tatălui: Tată, mă recunoşti? Sunt tot eu? Prin asta,
pe undeva, Fiul lui Dumnezeu crează acest chip de creaţie, chip pe care
şi-l asumă ca propriu chip şi, dar ca un chip care intră În personalitatea
Fiului. Deci creaţia nu mai e ca În gândirea antică - o pierdere a
chipului Dumnezeiesc, ci este această paradoxală - unirii chipului
Dumnezeiesc cu Încă un chip de creaţie. Creaţia În sensul acesta nu mai
este o desacralizare sau o pierdere a chipului divin, ci crearea unui nou
chip de non divin, dar care-i tot divin. Nu-i de pierdere a divinului. De aceea
consemnarea biblică e atât de clară şi În acelaşi timp atât de
adâncă: creaţia este "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". Deci când
ai zis că este "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" nu mai e
contrazicerea chipului lui Dumnezeu, ci afirmaţia lui. Nu se mai potriveşte
ce ziceau anticii că toată creaţia nu e altceva decât pierderea chipului lui
Dumnezeu. Biblia spune clar: "este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".
Pornind de la acest lucru, acuma Înţelegem noi, de fapt, ce Înseamnă creaţia
şi mai mult decât atâta, nu sensul creaţiei, că Însuşi cuvântul
acesta de "sensul", de "raţiune", de "scop", dă naştere la alte poziţii. Pe undeva
se spune din punct de vedere mistic şi teologic, creştin că " creaţia este
născută din iubirea acelui Dumnezeu, ca răspuns faţă de iubirea Tatălui.
Dacă Înţelegem că iubirea Înseamnă naştere şi Tatăl e chipul iubirii,
prin faptul că Tatăl e iubire, iubirea Tatălui Înseamnă de Fiu, deci iubirea
ca realitate În sine Înseamnă naştere.
M - Cum aţi spus? Iubirea Tatălui Înseamnă...
G - Înseamnă Fiu. Că iubirea, ca definiţie din punct de vedere creştin,
iubirea Înseamnă naştere, nu Înseamnă altceva. Aici iară o problemă
foarte adâncă. De aceea iubirea În gol de naştere, fără naştere nu mai există. Iubirea e numai
În deplin de naştere. şi iubirea e foarte paradoxală şi foarte adâncă
problemă - că iubirea e permanetizarea naşterii. Adică naşterea nu este
doar un act care se termină, ci un act care nu se termină niciodată.
şi tocmai această naştere care nu se termină niciodată Înseamnă iubire.
Deci, iubind, de fapt, naşti continuu şi permanent pe acel care-l ai şi-l
iubeşti.
Dacă Fiul este Însăşi iubirea, e Însăşi naşterea permanentă a iubirii
Tatălui, noi suntem născuţi, Creaţia, din iubirea Fiului. şi atunci noi nu suntem
altceva decât naşterea permanentă a iubirii Fiului ca răspuns faţă de iubirea
Tatălui. Dacă sesizaţi adâncul acesta.
M - Da, am făcut la un moment dat legătura.
G - şi atunci, vă daţi seama, de fapt, În ce constă sacralitatea Creaţiei.
Ceea ce-aş vrea eu şi Încerc să evidenţiez este faptul că specific mai mult
decât al unei teologii creştine, specific al unei mistici creştine şi al
unei trăiri mistice creştine e tocmai acest fapt, trăirea esenţei spiritualităţii
creştine, care Înseamnă iubire. Dar trebuie Înţeles adâncul acesta al iubirii
dumnezeieşti. Iubirea Înseamnă naştere permanentă. Natura iubirii e Tatăl,
pentru că el naşte şi cel născut este Fiul, care-i tot iubire şi noi
prin faptul că ne naştem din iubirea Fiului lui Dumnezeu, deci vă daţi
seama ce sacralitate, că noi suntem, de fapt, iubirea Fiului. Iubirea Fiului
e de fapt şi iubirea Tatălui.
M - Pe mine mă Întreba un student: "Domnule profesor, dacă puteţi să-mi
spuneţi cum arată Dumnezeu". Nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu. Atunci m-a
prins cu asta: " Dar nu se spune În Biblie că suntem făcuţi după chipul
şi asemănarea Tatălui?
G - Ce spune Sfântul Ioan Evanghelistul: Dumnezeu este iubire. şi acuma
trebuie să Înţelegem că În sensul concret, Dumnezeu e Fiul. Adică
Dumnezeu e Tatăl, care naşte pe Fiul. Asta ar fi un răspuns clar şi concret.
Că Dumnezeu e Tatăl, care-nseamnă iubire şi iubire Înseamnă naşterea
Fiului. şi noi suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică şi noi
suntem În chipul iubirii şi Fiului, pentru că din iubirea lui ne naştem,
care-i chipul Tatălui şi-n acelaşi timp ***.
şi dacă noi pornim de la această sacralitate care vedeţi, aici În Taina
Sfinţilor, că noi creaţia suntem *** creaţi, atuncea raportul nostru cu
divinitatea e cu totul În altă viziune. Însă, trebuie să fiu, pe undeva,
realişti În cealaltă parte. Această intervenţiea Tatălui care deformează
şi, pe undeva, adaugă o ***. Iubirea Înseamnă naştere deci...
M - Chipul nostru este sfânt pentru că ne naştem din iubire.
G - Pentru că avem chipul iubirii.
M - şi antichipul nostru?
G - Antichipul ce-nseamnă? Aici e problema! Este păcatul! şi păcatul ce
este? Distrugerea chipului Fiului lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Înseamnă
iubire, Înseamnă că antichipul e ucidere. Deci păcatul este distrugere. şi
atuncea iubirea Înseamnă treime. De ce Înseamnă treime? Pentru că iubirea
e Tatăl. Tatăl Înseamnă treime.
Distrugerea chipului lui Dumnezeu Înseamnă distrugerea treimii. şi
distrugerea treimii ce-nseamnă? Zero. şi-n zero Începe -1, -2, -3, ...
ş.a.m.d.,Înseamnă antichrist, antiviaţă. şi atuncea, e foarte interesant, că
moartea nu e anihilare, ci un fel de renaştere, În sens negativ, a fiinţei,
a realităţii. şi ăsta-i păcatul. ăsta-i, pe undeva, iadul. Iadul din
punct de vedere biblic, ar fi păcatul. Păcatul inseamnă moartea. Dar,
interesant că aşa-zisa moarte i se dă numele de "Împărăţia morţii".
şi "Împărăţia morţii" e iadul. şi ce-i iadul? Moartea Înseamnă că nu e
o anihilare, ci este o antiviaţă. Dacă realitatea În sine, dumnezeiască,
este iubirea, iubirea Înseamnă raiul. Înseamnă că moartea este iadul şi
Înseamnă că moartea este iadul şi Înseamnă că iadul nu e rai, e antirai,
e chin, suferinţă. Antiiubirea Înseamnă că e suferinţă.
şi foarte paradoxal lucru că, Dostoievski zice foarte frumos, că
"iadul e neputinţa de a iubi". Adică distrugerea fiinţei, ucidere.
Uciderea iubirii Înseamnă păcatul. Uciderea iubirii Înseamnă suferinţă.
Cine nu are iubire În el, automat are suferinţă. Deci nu e o anihilare totală.
M - Trăieşte În negativ.
G - Nu se poate! În momentul când de la 1 treci la 0, zero deja nu poate să stea
În zero, trece direct la negativ. Aici e o chestiune care ar trebui.
M - Pe zero Îl obţi din 1, prin -1.
G - Aici e o problemă foarte adâncă. şi aici e ... Dar parafrazând
Dostoievski, că, de fapt iadul nu este lipsa iubirii, ci inversarea iubirii.
M - E ură, nu?
G - Ceva interesant. Pe undeva, ura este doar un fel de efect. Pentru că
iubirea nu poate fi ucisă niciodată. Iubirea nu poate fi ucisă. Dar
Încercând să o ucizi...
M - O inversezi.
G - Nu numai că o inversezi, dar se-ntâmplă un lucru foarte interesant,
ucigând-o, de faapt o maltratezi şi de fapt, maltratând-o, neputând
s-o omori aapare această negativitate, În care ai vrea să fie ceva, care
săa nu fie iubire, dar prin faptul că nu poţi să-ţi ucizi iubirea din
tine apare tocmai această suferinţă. Pe undeva, parafrazând pe
Dostoievski, iadul nu este lipsa iubirii sau neputinţa de a iubi, ci neputinţa
de a nu putea să nu iubeşti. Nu ştiu dacă sesizaţi.
M - Da, da, am Înţeles tot.
G - De asta se spune căa demonismul este această suferinţă maximă, această
suferinţă a Încercăarii de-a ucide iubirea şi de-a Îţi da seamaa că
nu poţi s-o ucizi. A-ţi da seama că tu iubeşti În continuare şi faci un
refuz permanent al ei.
M - Care-i soluţia?
G - Asta Înseamnă demonismul.
M - Care- i soluţia ca să nu ajungi la demonism?
G - Această negaativitate maximă a iubirii aare şi ea, pe undeva acea
sacralitate, care Înseamnă suferinţă. Suferinţa este glasul iubirii
ucise. Deci, ucigând iubirea, prin faptul că iubirea nu poate să moară,
rămâne suferinţa. şi suferinţa e această strigare permanentă a
reÎntoarcerii la iubire. De aceea, din punct de vedere creştin acceptând
suferinţa, acceptăam prezenţa perfecţiunii iubirii.
M - Eu ziceam despre suferinţă că ea se naşte din cauza unei diferenţe
care există Între ceea ce intenţionăm noi şi ceea ce realizăm.
G - Nu, mergem la esenţă. N-o Înţelegeţi. Suferinţa este negativul prezenţei
perfecţiunii iubirii suferinţa e numai atunci când Întradevăr se distruge
Însăşi viaţa vieţii, care e iubirea. Dar ceea ce este interesant că suferinţa
e tocmai sacrul. Pentru că suferinţa e glasul acela cum spune biblia
..."sângele glasului strigă". Dar suferinţa, zice pe undeva, diavolul, pentru că
a devenit negativul lui Dumnezeu, diavolul nu este distrus, că Încă i se dă
această posibilitate, Încă mai are această sacralitate, care Înseamnă
suferinţa. De aceea, din punct de vedere creştin, suferinţa Înseamnă
Crucea. şi Crucea este Sacralitatea În sine. De aceea, cel care suferă
este un sfânt. Deja este o prefigurare de sfânt. Dar dacă nu Înviezi
după Cruce, e doar o prefigurare, n-ajungi Încă la sfinţi, n-ajungi la
Înviere. Sunt nişte taine foarte adânci. Diavolul, dacă ar reuşi să
facă şi-nvierea, ar redeveni Înger. El nu mai face Învierea. La noi vine
Hristos, face Învierea şi noi ieşim din păcaat, noi ne putem reÎntoarce
la sfinţenie. Deci noi ne putem reÎntoarce laa iubire.
M - Părinte Ghelasie, acuma puteţi să vorbiţi despre cum ne apropiem noi
de Hristos cu practica isihastă.
G - Tocmai aicea e. De ce-am făcut, pe undeva, această introducere.
Prin faptul că am scris cartea aia interioară "Mistagogia". Ca să ne-apropiem...
Toate misticile vorbesc de apropierea noastră faţă de Dumnezeu, faţă de
care noi suntem creaaţi. Apropierea adevărată o putem face prin ce? O putem
face decât prin Chipul lui Dumnezeu pe care-l avem noi. Chipul lui Dumnezeu
pe care-l avem noi cine e? Chipul Fiului lui Dumnezeu, chipul iubirii de
Dumnezeu ca origine a chipului Iubirii. Aţi Înţeles? O să vedeţi În
Mistagogia. De aceea, din punct de vedere creştin noi nu ne putem Întoarce
la Dumnezeu oricum, ci decât prin originea noastră. şi originea noastră
cine-i? Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Deci noi trebuie Întâi să facem reunirea
cu Fiul lui Dumnezeu, să-i reintrăm În chipul de Dumnezeu şi atunci ne Întâlnim
cu dumnezeirea Întreagă, cu Tatăl. De aceea se zice, pe undeva, că Împlinirea
unirii cu Dumnezeu este rugăciunea "Tatăl nostru". Dar ca să zicem "Tatăl nostru"
trebuie Întâi să ne facem creştini, adică să ne botezăm În Hristos.
Pentru că dacă nu ne botezăm În Hristos, Dumnezeu nu poate să fie Tatăl nostru.
Noi numai dacă suntem fraţii lui Hristos, e Dumnezeu Tatăl nostru.
M - Aşa este.
G - De aceea, din punct de vedere al practicii isihaste, se Încearcă evidenţiere
aceasta, că noi trebuie să ne renaştem din păcat, ca fraţii Fiului lui
Dumnezeu, trebuie să ne naştem dintr-un Chip al Maicii Domnului, care să ne nască.
M - Ca să fim fraţi, de unde să ne naştem? Decât din...
G - şi aici iar e o problemă. Că Chipul Maicii Domnului, care În realitate
este ca o transpunere pentru noi, este Chipul Bisericii.
M - Să insistaţi şi pe ideea asta.
G - Da. Este Chipul Bisericii care este legat direct de Chipul real al persoanei
Maicii Domnului. Biserica, nu În sensul de instituţie sau...
M - În sensul de Casă a Domnului.
G - Nici de simplă Casă a Domnului. Ca un fel de teologie mistică, În sensul
acesta al practicii isihaste, Biserica este tocmai, cum să spun, această
regăsire a originii noastre mistice.
M - Mai mult decât Casă. Mergi la persoană.
G - Casa noastră Înseamnă originea noastră. Casa Înseamnă, În primul
rând, originea ta. Ca să fie casa ta, trebuie să fie casa unde te-ai născut.
Noi de unde ne-am născut? Din Chipul Fiului lui Dumnezeu şi atunci noi trebuie
să regăsim Casa unde s-a născut Fiul lui Dumnezeu În lume. şi cine e care
l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu? Maica Domnului. şi atuncea, automat şi
Casa Fiul lui Dumnezeu e tot casa noastră.
M - E perfect logică.
G - Nu e perfect logică, dar ca să-nţelegem. şi asta Încerc eu să evidenţiez.
şi Încă şi mai mult. Casa Noastră.
M - Aşa. Cum spuneaţi dumneavoastră: Chipul Maicii Domnului este biserica?
G - Biserica este legată direct de Chipul Maicii Domnului ca realitate În sine.
Vedeţi, făptura feciorelnică În sine.
M - Părinte Ghelasie, spuneţi-mi şi alte semnificaţii ale Maicii Domnului.
G - Vedeţi dumneavoastră, toate problemele astea sunt o carte Întreagă.
E "Taina Chipul Maicii Domnului". E o altă carte. O să vedeţi aicea, la
căsătorie, la biserică, aici În Dicţionar. Problemele sunt foarte vaste.
M - Se spunea undeva, de Maica Domnului, că este Raiul.
G - D-le, Raiul... Ceea ce trebuie să Înţelegem la Început.
M - ştiţi că soţia mea a făcut legătura că din acest motiv, că Maica
Domnului e Raiul, Iisus Hristos este socotit şi Noul Adam.
G - A, sigur.
M - A făcut o legătură frumoasă.
G - O să vedeţi dumneavoastră. Dar ceea ce trebuie insistat este că noi
trebuie să reintrăm pe undeva să găsim o uşă prin care să intrăm la
Dumnezeu. Care-i uşa? E uşa Bisericii. Dar uăsa Bisericii e icoana. şi
icoana ce-nseamnă? Ce este icoana, uşa ca icoana prin care noi putem să,
... pe care Dumnezeu a deschis-o să fie la noi Maica Domnului?
şi de aceea noi pornim de la icoana Maicii Domunului. Însăşi Fiul lui
Dumnezeu ia chip În Chipul Maicii Domnului. şi atunci Hristos este prin
Icoana Maicii Domnului. De aceea specificul acesta carpatin care-l găsiţi
În carte, este tocmai acesta: ca să Începem o trăire creştină, trebuie
să Începem tocmai, pe undeva, de la o icoană creştină, care este
Icoana Maicii Domnului, care este uşa de intrare la Chipul Fiului lui
Dumnezeu, prin care vom intra la Tatăl. Aicea sunt (În carte) toate amănuntele
cum putem noi să redescoperim propriile noastre modalităţi de iconizare, de
redescoperire a chipului nostru. Că icoana din noi e chipul lui Dumnezeu.
M - Părinte, dar spuneaţi la un moment dat "să vezi lumea ca o icoană".
G - Păi, da! De ce să vezi lumea ca o icoană. Pentru că lumea, ca origine, este
În ce? În icoana iubirii Fiului.
M - Da, da, da.
G - Dacă-i icoana iubirii Fiul, nu-n toate vedem pe Fiul. Vedem iubirea lui şi nu
vedem icoana lui?
M - Mi-e clar acuma.
G - Eu poate nu reuşesc limbajul.
M - Dumneavoastră având trăiri, nu vă daţi seama unul din afară ce simte.
G - Se pare că totuşi ar trebui făcut un fel de dialog şi cu altcineva despre
aceasta. Cine-ar putea să-l facă, să-l transpună.
M - Cu puţină răbdare, o să vedeţi că prinde conturul de va fi acceptată
de biserică.
G - Nu-i vorba de acceptată de biserică. Eu nu am veleităţi de astea. Pe
undeva, În preocuparea aceasta mistică, În acelaşi timp În comunicarea
cu ceilalţi, important e, cel puţin pentru mine personal această comunicare de
spiritualitate creştină pe care o avem Între noi creştinii care
ne-ntâlnim. În sensul ăsta. Că eu de fapt nu spun altceva decât ce spun
filocalicii. Dar, pe undeva, e o transpunere, parcă specificul de Înţeles
al condiţiilor de astăzi. Mai ales intelectualii sunt foarte străini de ce-nseamnă
Icoană, ce-nseamnă Chipul lui Dumnezeu din noi. Teologic li se pare prea puţin sau,
cu toate că se scriu manuale de teologie, să spunem, nu prinde.
M - Păi nici nu sunt cunoscute manualele.
G - Sunt cunoscute. Sunt Filocaliile.
M - Doar Filocaliile. Dar au fost acum editate. Părinte, spuneaţi şi despre
"lumea - Icoană cosmică".
G - Păi de ce-i zicem Icoană cosmică? Pentru că chipul lui Dumnezeu e În toată făptura.
Maica Domnului, cum să spun, din punct de vedere mistic se vorbeşte de un
Chip al Maicii Domnului cosmic. După cum este un Adam cosmic, În sensul că Adam, ca origine
se naşte... cum spuneaţi "Arborele sângelui". Dacă Adam ar fi arborele cosmic, din care
se nasc toate Adam este prefigurarea lui Hristos. Dar Maica Domnului este prefigurarea acelei
prin care pe urmă coboară Hristos. De aceea se vorbeşte, pe undeva În sens
mistic, de Chipul Maicii Domnului prefigurat.
M - Adam este prefigurarea lui Hristos.
G - Nu există Hristosul. El trebuie să se nască.
M - Dar Hristos există În trifiinţialitatea.
G - Există În dumnezeirea. şi mai există Încă ceva.
M - Nouă ni se Înfăţişează ca Hristos născut din Fecioară.
G - Ni se arată Încă o dată deci o dublă arătare.
M - Părinte insistaţi pe formă şi supraformă.
G - Majoritatea celor de astăzi caută un fel de transpunere, să zic aşa, a
dogmelor creştine şi parcă simt o necesitate de a transpune aceste dogme
şi-ntr-un fel de gândire creştină. Nu numai să fie nişte afirmaţii.
M - Parcă Scrierile părintelui Stăniloaie chiar fac parte din aşa-zisa
gândire.
G - Da. Încearcă o intrare În gândire. şi atuncea, ca să poţi să
gândeşti creştineşte trebuie să porneşti tocmai de la chipul creştin.
Cum poţi să poţi transpune chipul creştin În logica noastră? şi dacă
chipul creştin Înseamnă treime, Înseamnă că, pe undeva, gândirea
trebuie să fie treimică? şi de aici, pe urmă automat ajungem la logică
treimică. Că această logică treimică faţă de logica duală sau
binară - afirmaţie şi negaţie prin faptul că creştinismul vine cu
restabilirea raiului, dar noi Îi spunem...
M - Cu asta când o lămuresc pe nevastă-mea, să vedeţi ce Înţelegere
bună o să am. Că prima vorbă a femeii este să te contrazică. Să
vedeţi. şi mai ales cum este ea acuma Într-o mistică sănătoasă,
o să vedeţi ce bine mă Înţeleg cu ea. Azi dimineaţă mi-a venit ideea
asta: Mă, când o să-nţeleagă Dorina logica părintelui Ghelasie, că nu
există negaţie, n-o să mai am treabă cu ea. şi aşa nu m-ai am. Acum m-am
obişnuit.
G - Vedeţi dumneavoastră, pe undeva, ce mutaţie are loc? De a nu mai gândi
niciodată negativ şi de a preface negativul...
M - Vedeţi, chiar afirmaţia dumneavoastră - de-a nu gândi niciodată negativ.
G - Da, dar mai e ceva! Mare atenţie! Nu transforma negativul În pozitiv. Ci
depăşirea... Foarte interesant. Negativul nu-l poţi transforma niciodată
În pozitiv.
M - În logica asta, atunci când intervine negaţia, să foloseşti negarea
negaţiei.
G - Aicea nu se poate aşa. Nici negarea negaţiei. Că tot negaţie e. Deci nu se
poate prin negaţie să negi. Tot prin negaţie. şi aici e frumos. Să vedeţi
dumneavoastră. În asceză se vorbeşte, pe undeva, de virtute creştină,
În care răul şi negaţia nu e transformat Într-un aşa-zis bine, ci răul
se autodepăşeşte pe sine şi acceptă să facă el un salt dincolo de sine
Într-un ceva care e şi dincolo de rău şi dincolo de bine.
M - Am Înţeles. Să facă un salt Înaintea binelui şi-a răului Înaintea
păcatului.
G - Nu! Peste! Nu Înainte. şi peste bine şi peste rău. Să zicem aşa...
Pe undeva s-o luăm practic. De exemplu zici că asta-i albă şi cealaltă
este neagră. Acuma... Nu, altfel. Dumneata mergi În dreapta şi eu merg În
stânga. Pe undeva suntem În contrarietate. Unde ne-ntâlnim noi? Că vrem să
.
M - La polul opus.
G - Nu că atunci e-nchidere de cerc. Dacă vrem să ne-ntâlnim Înseamnă
că trebuie să ne-ntoarcem...
M - Cel care-a luat-o spre dreapta se Întoarce spre stânga şi cel care-a
luat-o la stânga o ia la dreapta.
G - Nu, trebuie ori să facă amândoi Întorsul, ori să facă unul dintre ei
Întorsul, să-l prindă din urmă. Atuncea se-ntâlnesc. E foarte interesant.
Din punct de vedere creştin dacă unul s-ar Întoarce spre celălalt ar fi un
fel de maltratare, de distrugere a propriei lumi. şi a unuia şi a celuilalt.
şi atunci ce să faci? Ei nu se Întâlnesc contrazicându-se pe sine ci mai
făcând altceva. Pe lângă direcţia pe care-o are fiecare, face un salt
de direcţie care e comună şi unuia şi celuilalt. Sau undeva, deasupra, şi
atunci se Închide triunghiul. Adică face o linie şi undeva se-ntâlnesc.
Dar se-ntâlnesc undeva deasupra. şi ăsta-i triughiul.
M - Da, spuneaţi dumneavoastră ieri când eu ziceam că gândesc pe interval.
Aţi spus: "Nu pe interval se gândeşte, pe triunghi". N-am Înţeles.
G - Acuma Înţelegeţi?
M - Acuma Înţeleg.
G - şi atuncea, de-aceea acuma vorbesc problema. şi atuncea Chipul de treime
este nu ca formă, ci ca conţinut. De ce? Pentru că, pe undeva, Tatăl este deasupra.
Ca logică trinitară noi vorbim de o supraformă, de o formă şi un conţinut.
În logica noastră obişnuită ştiu că forma se naşte dintr-un conţinut.
Asta-i pe undeva logica. Ceea ce, pe undeva, este o logică deficientă şi insuficientă.
Pentru că atuncea forma şi conţinutul nu sunt Întregul În sine, ci sunt
transformări şi prefaceri În sine. Pe când, dacă se vorbeşte de
supraformă, care rămâne ca un suprainformaţional permanent şi care
niciodată nu poate fi distrus, din care se deschide, din care purcede forma
şi se naşte conţinutul, atunci conţinutul niciodată nu se pierde pentru
că are permanent supraforma ca origine. şi conţinutul În sinea lui nu este
formă, este supraformă În stare de conţinut, iar forma la fel, rămâne
indestructibilă prin faptul că ea are chipul tot supraformei.
M - Da.
G - şi ce este interesant este tocmai egalitatea aceasta a treimii care poate
să se conţină unele pe altele În egalitate şi niciodată nu e unul În lipsa
celorlalte. şi netransformarea uneia În altele. Nici prefacerea uneiaÎn
alta. Ci, la un moment dat, un fel de ... Tocmai această treime şi această
trifiinţialitate În sine În care permanentul, cu toate că este, pe undeva,
manifestare de sine sau Într-o oarecare multiplicare de sine, permanentul nu
trece În relativitate de sine.
M - Da, am Înţeles. Aţi explicat foarte clar.
G - Ar trebui cineva... Eu ca mistic şi ca mă rog, am această deficienţă
să nu pot să evidenţiez sau să dau şi celorlalţi, pe undeva, această
taină a unei gândirii creştine. Dar dumneavoastră ca om de ştiinţă,
s-ar putea face transpuneri şi Întradevăr ar trebui şi o gândire
creştină. O ştiinţă creştină. De ce să nu se gândească treimic.
şi această logică creştină trebuie să ***.
M - Noi o să schimbăm acuma mai des informaţiile.
G - Acum, iertaţi-mă. În "Voiajul" acela, n-am vrut să ..., aveţi totuşi,
mie Îmi place foarte mult, aveţi nişte greşeli de logică creştină.
M - Probabil.
G - şi deci, dacă sunteţi scriitor, nu sunteţi scriitor creştin. şi-ar trebui
să fiţi, totuşi, scriitor creştin. Aşa ar fi frumos. Aşa ar fi ideal, nu?
M - Ne-ntâlnim până la urmă. Nu, dar să-mi faceţi critici.
G - Nu, e cartea foarte bună, Însă transpunerea aceasta de ... şi filosofia
şi poezia, are această insuficienţă, şi plus că apar nişte erori,
uneori aproape anticreştine, tocmai prin faptul ăsta că nu se ştie sau nu se merge
pe logica creştină. şi atunci automat apar antilogică, logică luciferică, dar
nu mai e gândirea creştină. şi nu mai e gândirea Chipului lui Dumnezeu, ci
e gândirea luciferică. Dacă se gândeşte luciferic...
M - ştiţi ce-am găsit aicea foarte frumos scris la poartă:
"Nu numai să ai grijă ce vorbeşti, să ai grijă şi ce scrii".
G - Are dreptate. De aceea spune Mântuitorul: "Veţi da seama de orice
cuvânt care vă va ieşi din gură!" Afară de orice fapte. Cuvânt.
Vă daţi seama ce-nseamnă sacralitatea cuvântului? şi scrisul, vă daţi
seama? Pe undeva scrisul e Euharistie. Întruparea Lui. şi otrăveşti.
Cine mănâncă din cuvânt şi nu e cuvânt cum trebuie, Îl otrăveşti,
Îl omori.
M - Părinte Ghelasie, ştiţi ce-ar fi frumos? Dacă ar mai fi timp.
G - Mai Întrerupem puţin şi revenim.
M - Dar tot astăzi.
G - Da, tot astăzi.
M - Da, pentru că dacă e a ploaie vreau să plec. Să nu am probleme cu
coborâtul.
G - Nu, că nu plouă prea tare. Nu trebuie să aveţi.
M - Nu mă hazardez.
G - Asta-i rea credinţă.
M - şi când am plecat de acasă era o dimineaţă aşa Înnourată...
G - Aţi intrat Într-un fel de superstiţie de asta. Depăşiţi-o. Anumite
lucruri trebuie să le depăşiţi.
M - Vă spun, părinte, am ajuns la pescuit pe la Histria. Trei zile şi
trei nopţi a plouat Încontinu. şi eram la vreo 2 km de maşină şi maşina
la vreo 7 km de şosea. şi când am plecat, eram cu fiul meu şi cu un prieten.
Măi, zic, ajungem la şosea? Că era apă pe acolo. Noroc că era sărat şi nu noroi.
şi fiul meu mi-a zis: Măi, tăticule, cu tine totdeauna am ajuns". El a avut
credinţa asta. Eu am avut, aşa, o Îndoială. Da aşa este.
G - Deci ne oprim aicea.
M - Cum, fratele Vlase? E foarte interesant. Păcat că nu mi l-aţi prezentat
de la-nceput. Că n-am ajuns să discutăm tot ce-am avut. O să ne scriem.
G - Nu, părintele e foarte deschis.
M - Soţia v-a studiat cărţile cu de-amănuntul şi cred că regimul nostru
alimentar e influenţat de prima carte "Medicina isihastă".
G - Dacă cu scrierile mele pot ajuta pe cineva, bun. Dar nu mă consider
scriitor.
M - Timpul o să le hotărască. Părinte, important este ca omul să aibă
trăiri Într-o matcă a lui, nu rătăcitor. Pe structura lui de credinţă.
G - Pe undeva, continuând această ştafetă preluată trebuie susţinută.
M - E foarte greu să Împaci atitudini de creator, de artist În valorile astea.
Unii consideră că-i un orgoliu. E o nevoie de-a se exprima omul.
G - Spiritualitatea nu poate să fie sigură. Spiritualitatea deja e un context de raporturi.
Taina creştină-i, tocmai această Sfântă Treime - iubirea Înseamnă
treime, orice spiritualitate e treime.
M - Părinte Ghelasie, deci asta vroiam să mai vorbiţi: Cum aţi reuşit
să Împăcaţi spiritualitatea cu realul icoanei. Că de fapt, dumneavoastră,
realul icoanei Îl Încărcaţi cu foarte mult spiritual. Adică, cum vedeţi
dumneavoastră icoana? Eu aşa am simţit, că prin icoană faceţi chiar coborârea
lui Iisus la noi Înseamnă (de fapt) chiar ascederea noastră spre...
G - Cum am spus Înainte În Icoană e Fiul lui Dumnezeu, În care avem originea,
care, totodată, asta e lucru interesant.
Anticii privesc realitatea doar ca o coborâre a divinului În lumea asta
şi-atât. Creştinul merge un pas În plus. Nu numai coborârea principiilor
divine, cum văd anticii, prin care creaţia are, pe undeva, din ea. Acum mai e un pas
În plus. Divinitatea face un fel de dialog, de comunicare cu această creaţie
care, la rândul ei, face dialog de comunicarecu divinul. În gândirea antică
şi metafizică nu există aceste taine. Nu există comunicarea dialogată
Între Dumnezeu şi creaţie şi creaţie şi Dumnezeu. Anticii sunt, pe
undeva, panteişti. Consideră un fel de principii care ies din divinitate, aceste
principii coboară şi se amestecă Într-o oarecare relativitate şi o
multitudine de forme de creaţie. E un divin tăcut, un divin care se pierde.
Trebuie din nou să facă reÎntoarcerea, să se facă Dumnezeu. De aia toată
modalitatea cunoaşterii antice e meditaţia. Mereu, mereu să cauţi, să faci un fel
de ordine În lucruri, să-ncepi să le justifici, să-ncepi să le pătrunzi,
să le raţionalizezi, să le purifici, să le mai ştiu eu ce, până când
ajungi să cunoşti nişte sensuri. Întradevăr, avem şi această capacitate,
Însă pentru noi, creştinii, cel mai important e toată integralitatea ta, de fiinţă
creată. Să comunici. şi mai mult, Creatorul, cu toată personalitatea lui să
comunice. Nu numai proiectează nişte principii divine. Aia-i pentru că ne
creează, ca fiinţialitate, dar urmează partea cealaltă a dialogului cu divinul.
Deci Dumnezeu, din punct de vedere creştin, nu e redus la nişte principii.
Asta-i miracolul creştin.
M - Asta am Înţeles eu din ce-am citit. N-am ajuns s-o citesc până la capăt.
Că de fapt, dumneavoastră, În practica isihastă faceţi coborârea
divinităţii În icoană.
G - Nu atât coborârea divinităţii, ci consemnarea divinităţii.
M - Adică, Într-un fel vreau să spun că, faceţi o Întâlnire cu divinitatea.
G - Păi, tocmai.
M - Deci am Înţeles bine?
G - Păi, tocmai aceasta-i, că posibilitatea de Întâlnire cu divinitatea
este Însuşi chipul divin. şi chipul divin În creaţie Înseamnă icoană.
M - Asta vroiam să o am lămurită. Am Înţeles bine.
G - Prin faptul că chipul de divinitate coborât În creaţie e icoană...
M - şi această icoană trebuie să n-o ai În minte. Ea să fie În tine.
G - Nu, dar e În totalitate ca icoană. Vedeţi dumneavoastră icoana nu trebuie
s-o abstractizezi şi s-o interiorizezi. Foarte atenţi! Pentru că, asta vroiau,
pe undeva, să facă iconoclaştii. Ziceau că "Domnule, nu trebuie icoană
exterioară".
M - Da, putem s-o avem În noi. Ne imaginăm.
G - Nu! Nu numai că imaginezi, dar nici n-ai voie să imaginezi. Că Dumnezeu nu se poate
imagina. În momentul În care Îl imaginezi Îl faci. Au şi ei felul lor de...
Dar problema care se pune e alta: miracolul Euharistiei nu poate fi cunoscut.
E, pe undeva, temeiul icoanei. Că această divinitate nu era numai la un nivel pur
spiritual. Ci această divinitate e şi la nivelul, pe undeva, sensibil şi chiar
al lumii, cum să spun, corporale.
M - Organic.
G - Că trupul, trupul lui Hristos nu e un corp Într-un spiritual
Aţi văzut că după Înviere, Mântuitorul se arată Apostolilor
"Aveţi ceva de mâncare?" "Eu care credeam că eşti duh!" Duhul carne n-ar
mai mânca. şi mănâncă În faţa lor peşte şi fagure de miere. Trupul
Înviat este deci tot trupul lui Hristos. Atuncea acest trup, plus că miracolul
acesta liturgic - să vă dau o carte ca să cunoaşteţi ce-i miracolul acesta
al Împărtăşaniei. Vedeţi dumneavoastră, ca pe icoană. E o materie,
nişte vopsea. Ce-i mă, ce-i? E ceva sfânt În ea? şi cu toate astea...
M - E ceva sfânt În ea, pentru că...
G - Dar ce e ceva sfânt? Pentru că temeiul, exact pâinea şi vinul, care se preface
prin liturghie În trupul şi sângele Mântuitorului nu mai e un simbol,
ci e real - trupul şi sângele. (a fost chemat undeva).
G - Noi, creştinii, avem acest paradox al divinului Întrupat.
Nu este un divin abstract. şi mai mult decât atâta, este un divin care se uneşte
cu partea trupească şi divinizează Îndumnezeirea sufletului. Dintr-o
anumită viziune a anticilor pare ceva aproape de neconceput. Anticii consideră
materia tocmai Închisoarea spiritului, sufletului. **** ajunge până la
divinizarea corpului. Dar nu În sens de desacralizare. Ridicarea, păstrarea
corpului şi participarea, pe plan corporal, tocmai la niveluri pur spirituale,
fără să se desfiinţeze. Aicea nu-nţeleg ei. De aceea icoana este tocmai
această participare a ...
M - ştiţi, relaţia noastră cu divinul o realizăm prin relaţia cu icoana.
G - Acuma noi...
M - E un intermediar Între noi şi divin.
G - Ce se-ntâmplă! Da, bine zis. Uşa prin care noi intrăm, care se deschide
spre divinitate. Sau, mai bine zis, fereastra. şi-n acelaşi timp fereastra
care o deschide divinitatea spre noi e tot icoana. Trebuie Înţeles că icoana
este În acest miracol al Chipului lui Dumnezeu care se-ntrupează. Că dacă
Dumnezeu n-ar...
M - şi În icoană vedem chipul lui Dumnezeu Întrupat.
G - Întrupat. De aceea tot se-ntrupează-n vopsea. Foarte interesant. Că-i
pe hârtie, că-i pe ... n-are importanţă.
M - Dar ştiţi că există oameni care au puterea să discearnă că-i vorba
de-o icoană.
G - Da, acuma şi anumite modalităţi de astea, deja Încep să constate
că icoana are un miracol În ea.
M - Are un miracol, o energie a ei.
G - Denotă că nu este ****
\subsection{Practica Isihastă}
M - Părinte Ghelasie, primii doi paşi să mi-i spuneţi În "Practica
Isihastă". Cu aceştia, mă acomodez cu limbajul şi restul vin de la sine.
G - Vă voi spune În detaliu după ce voi enunţa esenţa. Specificul nostru
carpatin nu porneşte ca modalitatea atonită, de la atitudine mentală, În mod
special, de cultivarea unui anumit mental faţă de o anumită trăire
mistică. Ea porneşte de la o anumită atitudine Într-un ritual de gest
sacru. Aceasta Începe cu Taina Acatistului Maicii Domnului. În sensul
acesta de intrare prin fereastra pe care Însuşi Dumnezeu a deschis-o În
lume, prin Întruparea Sa *** şi prin aceasta şi noi putem să intrăm iar,
adică să ne orientăm spre Harul Divin. De aceea, ca trăire creştină, la
Început, nu trebuie o iniţiere specială, cu formule magice, sau meditaţie
specială, capacităţi mentale deosebite sau exerciţii speciale. Se
Începe, Înscrierea acestui mic ritual personal al Icoanei. Icoana Maicii
Domnului prin care Dumnezeu coboară, În care noi ne Îndumnezeim,
căpătăm condiţie de Dumnezeu.
M - Spuneaţi În carte că, În timp ce se citeşte Acatistul Maicii
Domnului, să priveşti şi Icoana şi Icoana să o ai reprezentată toată
ziua.
G - Trebuie o mare atenţie că În sensul isihast nu trebuie mentalizată.
Reprezentarea icoanei În sens isihast nu este o icoană materializată În
sens interior, nici nu se dematerializează, nu se decorporalizează. Trebuie
să accepţi o anumită corporalitate a Icoanei, dar, fără să te opreşti
la corporalitate este acel ceva care de fapt se Încorporează. De aia
corporalitatea are un ritual. Prin Ea noi de fapt avem acest acces. Dar nu
În corporalitatea aceasta desacralizată. Ci corporalitatea sacră.
Din punct de vedere al anticilor, nu există corporalitate sacră. Prin
această posibilitate a creştinismului, de corporalitate sacră, ca trup al
lui Hristos. Din corporalitatea Icoanei este materialitatea Icoanei nu o
umbrire a chipului. Pe undeva este tocmai o dezvăluire.
M - Părinte, cum v-a Împărtăşit Avva dumneavoastră prima etapă.
G - Cerându-i să Încep trăirea aceasta mistică În modalitatea
carpatină, m-a pus să fac la Început Ritualul Icoanei. Zilnic, În
faţa Icoanei Maicii Domnului să citesc Acatistul Maicii Domnului. Încet,
Încet, În timp, Începe să se deschidă Duhul. În timp ce citeşti, nu meditezi
la nimic. Faci numai ritualul. Cu timpul, Începi să te iconizezi. Începi
să descoperi În tine chipul de icoană, care deja-l avem În noi. Pe urmă
Începe dialogul...
M - Aceasta Îmi era tot o Întrebare, dacă omul poate reprezenta o Icoană?
G - Nu că poate reprezenta. El este o Icoană, pentru că avem Chipul lui
Dumnezeu din noi. Noi avem Botezul Hristic... Deja suntem pe undeva Icoane
În potenţă de Îndumnezeire. Noi avem de aceea, şi orice lucru care e
Chipul lui Dumnezeu, de aceea se spune să vezi toată lumea ca o Icoană.
M - Chiar şi când vezi pe unul beat?
G - Când vezi pe unul beat, el are Chipul lui Dumnezeu, dar el Îl tufleşte
În noroi. Chipul, fiind ca aurul, chiar dacă trece În noroi, de el nu se atinge
noroiul.
Trebuie să subliniem valoarea pe care creştinismul o dă realităţii.
Realitatea este indestructibilă În sfinţialitate. Iar stricăciunea care
este pe afară asta Întotdeauna este reversibilă. şi diavolul mai are ceva
bun el care dacă nu era s-ar distruge cu totul.
M - Al doilea pas În Practica Isihastă este rugăciunea Tatăl nostru cu
anumite semnificaţii.
G - Da. Este rugăciunea Tatăl nostru În care noi ajungem la Icoana În care
Dumnezeu este Tatăl nostru, rugăciune pe care o zice Însuşi Fiul lui
Dumnezeu din noi. Aici e miracolul.
M - Care se realizează În Icoana Maicii Domnului ca o oglindire În noi a
acesteia.
G - Prin aceasta, noi ne regăsim ca origine că suntem fii lui Dumnezeu.
Deci, prin Icoanei Maicii Domnului ne rememorăm că suntem fraţii lui Hristos
şi Hristos ne reaminteşte că de fapt, suntem Fii Tatălui. Prin reÎntoarcerea
aceasta la origini.
Deci, numai prin regăsirea originii ne duc pe noi la originea noastră pe
Pământ şi din Mamă şi din Dumnezeu Tatăl. Mama e sacră. Trebuie să
Înţelegi În plus că Chipul Maicii Domnului e Însăşi Biserica. Deci
lucrarea care e În biserică, tainele, cele şapte taine sunt de fapt
Lucrările Chipului Maicii Domnului prin care Divinul coboară În noi şi
prin care noi ne urcăm spre Dumnezeu Tatăl. Înseamnă că Biserica şi
slujitorii Bisericii, sunt Taină.
M - Mulţumesc părinte. Lucrurile Îmi sunt mai clare.
G - Acuma, ar fi frumos şi minunat ca de acum Încolo, creaţiile dumneavoastră
şi În toate să Începeţi să aveţi viziunea mistică.
M - Îi spuneam părintelui Vlase că s-ar putea să vă dezamăgesc la Început
prin faptul că o parte din scrierea mea are caracter fantezist.
G - Fantezia e bună Într-un fel. Nu e exclusă.
M - Aveam nevoie de o legătura sufletească cu un strămoş de-al meu născut
acum o sută de ani. Deci, născut, exact acum o sută de ani Înaintea mea.
Am folosit o tehnică numită a acordului În octavă. Adică, să-l regăsesc
pe el prin toate trăirile mele şi prin legăturile de sânge.
G - Pentru mine, este un lucru mare că dumneavoastră căutaţi originea şi
originea e sfântă.
M - Ce mă Încântă pe mine este faptul că pe direcţii şi În limbaje
diferite, preocupările noastre sunt comune. Amândoi căutăm originile,
dumneavoastră mergând până la Originea Omului.
G - Dumneavoastră aveţi sânge de creştin, fiu de preot. Sânge de preot,
sânge de Icoană.
M - În plus, pentru mine scrisul e o terapie.
G - Deja se ştie că sufletul poate să vindece trupul.
M - Liniştea nu Înseamnă pasivitate. Poţi să stai Întins În pat şi să
fii foarte căzut. Oricum, mulţumesc Încă o dată pentru timpul acordat.
Bine că l-am găsit. Mi-ar fi părut rău să nu ajungem să discutăm.
Chiar dacă pe alocuri vă voi supăra, să facem şi nişte fotografii.
G - Mâine vă voi da Taina Liturghiei. Vă rog să-mi faceţi şi observaţii
În scrierile mele.
M - Eu voi termina de lucru la cartea mea În cel mult o lună şi de cărţile
dumneavoastră mă voi ocupa În mod special.
G - Vă aşteptăm să mai treceţi pe la noi. Ne Întâlnim atunci mâine
dimineaţă.
M - Noapte bună şi mulţumesc.
05.08.95 Frăsinei
Precizare: Anul urmator s-a tiparit cartea: Omul Chip al Sacrului
O carte dialog intre ymp si Parintele Ghelasie (Constanta, 11 septembrie, 2010)